Vreau doar o viata normala, oare cer atât de mult ? Fara complicații, cu scopuri concise si concrete de atins, bine determinate, scopuri care sa ma facă sa devin ambițioasă, pentru care sa lupt.
E atât de dificil, pentru ca ești in mine, ești ca o boala de care încerc sa scap si nu pot, tot încerc sa o minimizez si nu reușesc, încerc sa o reprim, sa o ascund, încerc sa respir si nu pot, încerc sa mănânc si îmi amintesc.
E greu , e al naibii de greu sa vrei sa poți sa scoți totul din tine, sa lași sa iasă la suprafață ..dar si când o faci, o faci si apoi plutește ca o rana deschisa in aer.
E ca o infecție care se împrăștie in tot corpul, se instalează in inima si nu mai pleacă de acolo. Si chiar de creierul își mai păstrează urme fine de rațional, in cele din urma il acaparează si pe el.
Totul devine inutil, oricât de tare ai încerca sa te concentrezi pe altceva nu poți.
Iar eu sunt o luptătoare, dar cu ceva de asemenea magnitudine nu ma mai pot lupta.
Simt cum scurge fiecare bucățică de energie din mine, cum ma roade din interior spre exterior.
Si cum sa ai atâtea sentimente si sa nu le poți exprima..ma sufoca,ma îneacă,dar nu am alta soluție, decât sa tac.
Si am cautat o viata întreagă sa pot sa simt cu intensitatea asta, si chiar dacă ai fost mereu acolo, undeva in mulțime, si eu te-am ratat..acum când îmi dau seama , când ochii îmi sunt deschiși, ma întreb, de ce?
De ce te caut când mintea-mi doarme, de ce-mi apari in vis, de ce ești omniprezent, de ce calci pe urmele mele, de ce nu te pot lăsa sa pleci, de ce te țin încapsulat în mintea mea, de ce nu te eliberez, de ce nu ma eliberez ?
Si cand noaptea vine..totul devine cu ușurință mai greu..
