Am fost ..

Am fost : prima dragoste a lor, copilul pierdut, sora, prietena, iubita, parintele..si fiecare experienta m-a marcat, am fost tot ce au vrut ei sa fiu..si am fost mai buna sau mai rea in fiecare rol ce mi l-au desemnat. Dar acum nu-mi mai gasesc rolul in lumea asta, nu mai stiu daca apartin sau nu de mine, sau de vreun rol anume.. As vrea sa fiu iubita cuiva, aceasta este o experienta pe care trebuie sa o incerc, nu doar una pasagera, efemera sau trecatoare .. ci as vrea sa vad cum ma pot metamorfoza in alta persoana distincta de ceea ce sunt eu cand nu mai am nimic decat un gol ! Pentru o lume in care nu am vrut sa intru, m-a luat in piept mult prea devreme, mult prea mult, si poate nici nu mi-as fi dat seama daca nu m-as fi lovit de constientizare. Si am constientizat .. duc o viata solitara.. independenta, libera. Solitar..nu e un cuvant rau, dar nici unul care face bine.. foloseste-l sa definesti starea cuiva cunoscut, foloseste-l sa dai de gandit cuiva ..alatura-l de inca doua sau chiar 3 cuvinte si o sa iasa o propozitie trista, si singuratica. O sa fie un gol acolo de umplut, dar solititudinea nu o umpli, ea nu e decat o stare, o stare de constientizare,si cand loveste,curge sange, si nu din cel obisnuit,ci curg cheaguri,si ai sta si te-ai uita cum se preling picaturile alea vesele si de rosu colorate, dar trebuie sa faci ceva sa le opresti, caci fara sange..nu ai mai traii..dar nu de asta s-au nascut miturile vampirilor ? Nu de asta ei sunt asemanati singuratatii vesnice, nu ei au frumusetea tineretii si blestemul imortalitatii ? Ei se metamorfozeaza cand le este foame, atunci cauta caldura si inimi fierbinti, pentru scurte momente, se hranesc. Nu la fel facem si noi ? Nu ne incomodeaza singuratatea, o acceptam, cum vampirii isi accepta destinul necurmat de trecerea timpului, plecam in cautare doar cand povara singuratatii ne apasa mult prea tare, cand nu o mai putem cara, impovaram pe altcineva,provocam durere altcuiva, doar pentru a ne hranii noi si pentru a vedea ca nu suntem singuri, ci impartasim durerea aceasta asa de comuna, bun atunci si vampirii sunt indreptatiti sa fie creaturi neintelese, frumoase, imortale si pot sa provoce durere, o fac doar ca sa nu constientizeze, cel putin ei au o scuza, una temporara, dar nu pot fi considerati gresiti. Asa ca sa fim vampiri, sa ne unduim in timpul inghetat, sa sorbim din efemerul stancos, sa alungam singuratatea secolelor, sa alinam sufletele de gheata si sa ne incalzim sub intunericul noptilor. Sa rasara luna in fiece colt de pamant, sa suferim ca si cand nimic nu ar mai fi,si apoi sa alunecam in capcana inimii si in psihicul bolnav. Sa nu mai globalizam,ci sa limitam totul, sa restrangem in loc sa largim concepte invechite. Si cand soarele rasare sa fim ascunsi sub paturi, sa ne delectam cu mirosul noii dimineti ce nicicand nu vom mai putea sa o lasam a ne impresura..dar totusi o sa fim legati de noaptea vesnica si vom deplange ziua insorita, vom avea o soarta,si va fi unicat, solitari. Nu mai stiu ce as mai putea fi, dar azi,poate nu este locul si nici planeta potrivita pentru mine.Si pentru cineva care nu a vrut sa faca parte din amalganul acesta, sunt mai integrata ca niciodata, desi o pestera mi-ar prinde bine, chiar o si o viata de ascet m-ar trezi la alta realitate decat aceasta.Si totusi eu apartin cuiva ?

I am lost and never found!

It’s incomplete .. i feel lost.. trec prin mii de stadii alunec si ma ridic la loc. Ma preling usor pe sub pielea mea, si apoi devin o solutie impermeabila. Azi sunt rece, maine calda, acum vesela, apoi trista. Urc, cobor..trec peste mine sute de scari . Sunt incompleta, sau prea excesiva. Urasc/iubesc la intensitate maxima, uit in cateva secunde,si apoi ma mir de ce explodez la fiecare cateva nanosecunde, de ce fiecare particula din mine tinde catre scopuri si dorinte diferite. Sunt inconstanta, nestapanita si mereu fac in asa fel incat sa mi se permita sa fiu sute de persoane care tot se razboiesc sa iasa la suprafata. Depresie, ar trebuii sa ma caracterizeze, dar nu sunt nici macar atat .. chiar de alunec spre abisul singuratatii niciodata nu sunt singura, mereu ma insoteste cate un eu, si oricat as vrea sa nu ma mai astepte nimic pe fundul tristetii, eu mereu mai am un eu. Si totusi, am demonstrat ca sunt ceea in ce cred, am demonstrat ca sunt demna sa respir acelasi aer comun, ca ma pot adapta, ca in procesul lung al cautarii originii acestei civilizatii pot apartine si eu. Ma pot pierde de o identitate, si pot gasi rapid o alta care sa ma reprezinte. In capul si mintea mea sunt mereu doua personalitati, una foarte nociva si extrem de intensa, cealalta foarte serena si altruista, generoasa.. ciudat este cum ma pot imbina eu cu eu..de cele mai multe ori ma vad prin ochii mei, si nu imi dau seama de ce persoana cu care incerc sa vorbesc sunt eu insumi, de ce sfaturile ce zboara pe ale mele buze sunt mai mult facute sa ma ascult,dar nu o fac. Si asa imi intind capcane singura, cand nu trebuie, la momentul inoportun eu sigur voi fi persoana care se arata cea mai dornica sa pice tap ispasitor, si totusi as face toate astea din umanitate, din generozitate. Simt totusi cum anumite chestiuni zilnice imi scapa din vedere, cum am incetat sa mai caut acul in carul cu fan, cum ma indepartez de voi, de societati, de tot ce ma inconjoara, simt nevoia de a fi singura si de a nu avea nimic. Am tentativa de a ma autodistruge si de a nu mai recladii nimic, vreau sa fiu un eu auto-distructiv, sa renasc, sau nu din cenusa,dar cel mai probabil e timpul sa schimb ceva. In genere oricum am uitat cine sunt, si in multitudinea de personalitati ce ma devoreaza intre ele, nu mai gasesc nimic atractiv sa ma reprezinte. Ceva ma face incompleta, si cand nu pot pune punctul pe I, mai dispare cate o trasatura definitorie a caracterului meu nedefinit…si ma invart intre cuvinte, sperand, cautand ceea ce nu mai am, dar poti gasi ceva ce nu ai avut ? Sau cel putin ceva ce ai pierdut ? Niciodata nu se intoarce la fel, mereu schimbarile, sau aparenta schimbare permanenta prin care trecem sunt diferite. Nu te mai calmeaza, nu iti mai ofera liniste in intuneric, nu te mai aduce la lumina, nu te mai incalzeste, si apoi ..de ce ? This is life. Mai ramane doar sa o infruntam, cu armele putine care le mai posedam, si sa continuam, caci speranta moare ultima, si dupa ea si eu. Te astept dincolo de acest meleag, acolo unde in nestire voi putea sa ma lepad de tot ceea ce este lumesc, si voi uita tot ceea ce nu mai am, si nu voi mai avea.

Sunt bine azi, multumesc de intrebare, dar tu ?

Este totul bine ? E intrebarea care mi-o pun mereu. Da, si oficial totul este superb. Acum te intreb pe tine, este totul bine ? Si apoi intreb pe restul ce ma inconjoara. Am incetat sa mai fac acest lucru, aceasta intrebare cu sens ascuns. Nici macar pe mine nu m-am mai intrebat in ultima perioada. Si ne ascundem intre mii de masti,si cedam psihic tot mai mult, dar zambetul meu il sterge pe al mastii ascunse. Facem ceva in privinta aceasta ? Nu, si nici un deget nu se va misca fara vointa sau stirea mea. A ta, a tuturor, a noastra. Intrebari se nasc zi de zi, dar punem intrebarea corecta ? Esti bine azi ? Ai nevoie de ceva ?Nu sunt bine azi, nu voi fi. Putem sa recunoastem deschis si sa dam actiunilor noastre tacite si inchise un imbold ? Nu. Oameni, sunt si eu om. Si din experienta mea personala stiu ca las totul sa se incarce, sa ma inghita. Si apoi ies la lumina cu o noua zi in minte,dar cu o veche durere in inima. Si generalizez, deoarece toti facem la fel. Una aratam, una simtim, si alta facem. Suntem simpli spectatori, nu alteram cursul vietii, nu intervenim in ceea ce noua ni se intampla. Si totusi, esti bine azi ? Nu. E raspunsul corect, si ar trebuii sa elaboram. Dar cine sa o mai faca, ce oameni ne-am mai numii, cum am mai forma legaturi false si ipocrite, fara el..teatrul ce ne desira pe fiecare in parte. Si las totul sa se petreaca prin fata ochilor, camera cu care imi vizualizez si asist la propria-mi viata. Am uitat, am facut ce m-am temut cel mai mult. Am uitat sa fiu eu. Exista o scapare totusi, dar nu as mai putea sa lupt contra curentului. Si nu, nu sunt bine astazi. Simt cum ma deghizez in fiecare zi intr-un clovn cu un zambet larg, cum distrez publicul spectator, si cum uit ca totusi ceva ma retine. Si apoi om sunt, si dezamagiri ma pandesc la fiecare colt, si un singur cuvant e tot ce forteaza actiunile false. Uneori, as vrea sa asist la povestile altcuiva, as vrea sa mai pot asculta freamatul din lumea altuia. Consider ca am ascultat destul. Si acum, tu ma mai poti asculta ? Evident,m-ai auzit vreodata ? ar mai fi o intrebare. Si intrebari punem mereu, dar niciodata pe cea care trebuie. Aparenta, e tot ceea ne mai salveaza. Prin aparente devenim actori fortati,sau niste masti ingrozitor de teribile, teribile in sensul bun, pentru ca ne lasam dusi de val,si uitam sa mai fim cine suntem, si in lipsa unui bun critic, doar luam notite si continuam sa ne amestecam in scena vietii noastre. Si de ce suntem asa de plapanzi, de ce suntem asa de fragili, de ce toate zidurile coboara la cel mai mic semn de afectiune, le dorim. Oameni,oamenii sunt prea simpli. Si simplitatea e ceea ce ne distruge putinul ramas din noi. Imitam, sau cel putin incercam, slabe sanse sa ajungem vreodata niste profesionisti in ale teatrului arte, o tentativa, asa s-au concluzionat ideile,suntem o tentativa de teatru prost. Nu suntem nici macar obiectivi, mereu subiectivi, pentru ca pierdem sirul scenelor. Si te mai intreb o data,si va ultima..esti bine azi ? Sunt bine azi, multumesc de intrebare, dar tu ? Si ne mai mintim putin, ca aceasta realitate e asa departe,cand de fapt ea te bate pe spate.

Ultima zi .. de ieri!

Te intreb si ma intreb de ce ? Oare nu e clar? In prostia in care ne invartim zi de zi, nu se vede? Nu intelegi, nu , nici nu ai avea cum, dar ce sunt eu sa te mai intreb. Existau undeva limite, vrem sa fim sinceri, dar nu am putea accepta sinceritatea totala, un adevar pe jumatate spus ar suna mai frumos. Vrem sa nu fim altoiti de vise, ci taiati cu realitate, dar nici pe departe sa o putem inghiti asa cum este. Vorbim, ascultam, adulmecam despre lucruri mari,atribute profunde,ciudat este ca nu suntem in stare sa le si folosim asa cum trebuie,ci doar pe jumate ca asa suntem noi, niste fiinte pe jumatate complete. Suntem lasi, si nu indraznim sa ne lovim de pereti goi, sunt durerosi,si desigur, noua nu ne place durerea, caci suntem oameni ce incercam sa fim diplomati. Folosim, tot ce ne inconjoara, dar nu gandim, nu avem scrupule, suntem niste coji goale, automatizate. Nu schimbam nimic, ca ne place sa ne abandonam placerii de a fi cat mai perversi,manipulanti, si ne iubim asa cum suntem, niste fiinte nedefinite. Si trece timpul, nici macar nu avansam, ne lasam cotropiti de sentimente ciudate,despre care nu avem nici cel mai mic habar cum am putea sa le controlam,sau sa le asimilam. Ne jucam, ca ne gadila neuronii, creaza placeri nedescrise, pentru ca suntem copii, si hai sa fim seriosi, cum sa lasi copilul din tine sa moara?Ar fi o crima. Naivitatea cui ar mai ramane? Un atribut atat de ideal, ce permite altcuiva sa-l foloseasca contra celuilalt, desigur cum sa nu facem ceva atat de simplu, intindem mana,luam posedam, ce ne pasa ca se alege scrumul din fiinte asa de frumoase. Dar ce sa facem, suntem oameni, si ne place sa luam ce ne lipseste. Ne contopim in milioane de senzatii zi de zi, experimentam, gustam, dar apoi strambam din nas, cand piesele de sah nu pica asa cum ar trebuii, si pionii indraznesc sa se razvrateasca, caci cum sa aiba ei viata? Si curios este ca nimeni, niciodata nu ia atitudine, ci se amesteca in ceea ce le este intins in fata. Si asa se nasc societatile, cei snobi si aroganti, cei mici si perversi, cei ce nu viseaza la ziua de maine, la zorile colorate.Si apoi, pe cine sa mai dam vina, ce asteptari sa mai avem, incotro sa ne mai uitam, cui sa-i mai cerem dreptate, cand ne place extrem de tare sa uitam cine suntem, si sa fim altii?Dar departe,departe tare de tot acest mare urat,sunt si ei,visatorii, bine ca mai exista si asa ceva,care uite inca au supravietuit, da,doar ca sa faca un paradis al lor,dar cel putin ei viseaza la neatins,la frumos,nu denigreaza realitatea, ci o imbogatesc,ii dau culori,curcubeele se deschid..cu toate ca in realitatea lor putini patrund,dar uite ca exista ei, zburatorii din noaptea albastra. Altruismul,generozitatea sunt de fapt fete ale unei monezi, egoismul asteapta pe partea cealalta, pentru ca nu facem altceva decat sa aratam o fata unei lumi ce cere sa ridice pe altul in slavi, si nu sa-l vada egoist, caci e rau,e urat. Intr-un final, nu exista paradis, doar un iad infrumusetat pe acest pamant. Si spune-mi tu, ce sa mai astept eu de la ziua de maine?Pentru ca azi este ziua de maine pentru care te ingrijiorai ieri.

Unde sunt eu?

Mi-e dor..mi-e dor de mine..de tine..de cea care ai fost..dar oare am fost vreodata alta?Oare m-am schimbat?Oare ce vad e real,oare ce simt e realitatea. Ochii spun ca da,inima spune ca nu.Ma ascund intre pereti,arunc amintiri din trecut,dansez in picioare,ma descalt de frica.imi adun curajul si iti spun..revino-ti ai 20 d ani..si ce daca spune o voce..ii ai degeaba..geana fuge,lacrima o urmeaza..sunt eu,sau realitatea ma ineaca?Sunt eu,sau doar o slaba tentativa de a fi altcineva?ma-nsel cu secunda ce trece, alerg minutul ce zboara, si ma afund in ora cruda. O descriere adevarata de fapte..sunt o amestecatura d caracteristici centrale ale altora,o compozitie nefinisata si un copil chinuit d viata..si ce daca,asta e se mai intampla:)..prefer sa treaca ziua peste mine decat durerea prin inima..prefer minciuna ta,decat o cicatrice.Si cand seara se lasa,m-adun din faramite si incerc sa zambesc pt ziua ce vine,fals dar e singura modalitate prin care mastile se alterneaza, prin care nu vad ura din mine cum debordeaza.Azi nu voi fi ea,azi voi desena o alta..si tristetea va fi o groapa adanca,si nu un fapt real,caci azi voi fi cealalta:).. Azi in nestire ma voi arunca in pustiul societatii nebune. Si voi ramane acolo, ma voi delecta cu fiecare grimasa, si cu fiecare reactie, voi stimula tot ce imi va trece prin fata ochilor, le voi lua tot si le voi asterne nimic. Voi schimba indoiala din mine, cu certitudinea din tine. Voi arunca increderea la gunoi, si iti voi aseza un pat de flori. Te vei lovi de fiecare centimentru de durere faptura nevinovata ce ceri a fi lasata in pace, dar cu fiecare pas inainte, vei simtii doi inapoi. Cu fiecare schimbare de curent, ma vei gasi in mijlocul vartejului aparent.Ma voi pierde intr-un final, vor fi prea multe de asimilat, am sa uit ce mi-a fost punct de plecare, chiar voi abandona, ma va speria,dar in final voi revenii. Pare ca nu as sti cine sunt, dar eu sunt eu. Si in continua schimbare tot voi sti ce caut in mintea mea. E obosita si vrea, vrea o pauza, nu mai vrea sa experimenteze, nu isi mai doreste miracole pe pamant, ci doar liniste in gand. Si cand seara se lasa cine sa o mai inteleaga, cine sa o mai asculte decat ea si ea. Ele doua vor discuta, se vor aseza la un ceai, si vor stabili ce se va intampla cu viata acestei fiinte atat de tulburate de viata ce-o chinuie. Ce sa fie oare, ce-i da aripi sa zboare, ce sa fie cand ea nu mai are stare ? Ce o agita, ce nu-i da somnului liniste ? Un copil intr-o gradina cu minuni, si totul straluceste, si razele se joaca, dar mintea-i in ceata. Ce sa mai fie oare, ce-i va da orizontului culoare ?Cand te voi regasi,voi sti ?Ca sunt eu, sau este ea ?Cand imi voi revenii in starea initiala, voi sti ca nu m-am pierdut in valtoare ? Dar oare, tu mai sti ce statut am ? Si totusi prefer sa simulez,sa adopt ce-i al tau, sa uit mereu ce-mi marcheaza inceputul zilei de maine. Caci in preajma ta mereu, voi fi o alta eu.Si sti, ca ma uiti, uiti cate un pic la fiecare bataie de ceas,si uitarea doare, in urma lasi durere. Nu ti se cere reactie,stimul,simboluri, nici macar prezenta, dar insisti sa sapi acolo nu ar trebui,insisti sa ma uiti in ecou. Si totusi unde sunt eu ? Azi sunt cealalta, maine voi fi eu toata. Manipulam totul de parca ar fi plastilina, si racoarea se lasa, si cerul se innegreste..si inima incepe sa doreasca..caci prefer o minciuna in schimbul unei rani.

Distingem mereu intre un vis, un plan ireal,tridimensional, unde ne regasim adesea cele mai intunecate dorinte. Unde dansam in placerea dorului de a-si implinii aceste plasmuiri fantastice, si apoi patrundem in cel de-al doilea plan, cel real, cel pe care il poti atinge sau te poate atinge, cel care chiar daca ai ochii inchisi nu inceteaza sa te trezeasca, te patrunde nemilos, iti ingusteaza perspectivele, te transforma intr-un robot automatizat ce calca pe tiparele omului obisnuit.
Vise, de fapt se numesc dorintele, ideile fara glas, ce se nasc si mor dureros, pentru ca inclinam spre practic, nu mai cautam sa imbogatim sufletul.
Nu stiu cine sunt sau cum sunt, dar incerc sa ma gasesc, in tine, in mine, in fiecare dintre cei ce trec prin si pe langa mine. Nu insemn nimic in comparatie cu restul lumii, sunt un trecator intr-o mare densa,covarsitoare si nervoasa.
Ascunzi in tine un strain, ce separat de lumea aceasta, ar topii si muntii de gheata. Nu poti fi ce-si doresc altii, dar poti fi ce te transforma inima, nu poti ineca ceea ce ea isi doreste, oricat de stapana ar fi ratiunea..
Elibereaza-te de tine, si traieste fara sa ti cont de maine, timpul zboara si nu iarta, nu-i da motive sa te uite in drum, caci se vor risipii multe dintre visele unui muritor de rand, asa ca inalta-te si treci peste ei, peste mormintele stramosilor tai.
Ai inceput sa iubesti..o persoana, si pe restul sa-i urasti...ai inceput sa vezi ..o persoana..si pe restul sa-i uiti, sa-i lasi sa piara pe limba lor..sa-i lasi in negura. Ai inceput sa privesti in lumea viselor ei..dar ai incercat doar sa analizezi..pentru ca ai inceput sa-ti doresti..o persoana.
Sa-i lasam sa arda, inima sa tresara, timpul sa zboare..totul pentru o persoana..care iti ramane pregnant in piele,nari si in raza vizuala.
Ai inceput sa pierzi sirul secundelor,numarul zilelor, culoarea zorilor..dar ai castigat aroma diminetilor tarzii,simfonia muzicii ce-si intinde bratele ocrotitor..
Si visezi..si ce mai poti sa vezi..decat albastrul ispititor, copilul naiv si zambitor..ce sigur iti da forta sa infrunti orice rau pe viitor.
Si-a lasat o dara fierbinte in interior, si tresari, doar la gandul cutremurator, si iti urca pe sira spinarii,te devoreaza, totul devine ametitor..
Dar, totul e prea pur, perfect si complet..oniric..exista totusi si e uimitor, caci mai sti suflete, tu nu-ti doreai povesti in dormitor..nu traiai in virtualul lumilor,ci in realul propriilor tale halucinatii, si acum..nu mai vad scrum..desi frica e constanta,si pandeste in fiece moment,si clipa restanta..si ma incearca, imi seamana frica de intensitatea puritati emotiilor..ma ridica, ma coboara, si ma vor umple ..iar tu..o sa ma uiti,nu o sa mai fiu al tau dor..ci un simplu strain, un trecator.. prin al tau drum halucinant..si istovitor.. o faci prea usor,si totusi te grabesti prea mult sa ignori..si totul pentru o persoana..

..Calatorim in sens invers ..

Mintea joacă feste. Începe o poveste, ciudat e ca de abia acum începe, cînd sperăm sa ajung la sfarsitul ei. Si s-a întors toata lumea pe dos, si îmi doresc sa vad cerul gri si noaptea neagră, dar vad culori intense si multă dragoste.Un mare haos, poate încă o noapte. Poate e nevoie de mai mult. Sau dorm, nu, sigur dorm.Unde zboară gîndul cat de departe, cat de aproape ma poarta, si cum dispar, si cum toate ecranele difuze iau viaţa. E confuz, e ameţitor. E ca drogul, guşti o data , devi dependent. Puţin cate puţin ajungi sa renunţi la tot pentru dependenţa răvăşitoare. De fiecare data e o schimbare, poate mai buna, poate mai rea, iar nu-mi pasa. Si am uitat, ca ar fi trebuit sa fiu de gardă, sa tin urechile si ochii deschisi, dar cat sa-i mai tin, cat de atentă sa mai fiu, pentru ca m-a furat, si a închis usa repede sa nu se sperie. Am deschis ochii, inima,si caut sa regasesc ratiunea, dar am scris atat de mult despre iubire, încît e foarte răpitor, vine devasteaza,fura si apoi te lasă despuiată in mijlocul străzii. Furtuna, e aproape si o simt, curge prin vene si nu-mi va da pace. Voi uita sa merg, si voi începe sa plutesc. Si nu mai e dureros, e al naibii de frumos, caci de data aceasta, chiar daca va trece greu, voi fi tot eu,nu am uitat, nu am uitat ca fumul e ceaţa ce-mi cade pe ochi, nu am uitat ca perdeaua de praf poate fi suflata intr-o secundă. Sunt lucruri ce nu le mai înţeleg, de ce încercînd sa dispar, prind viata tot mai mult, de ce vrand sa te izolez, devi tot mai pregnant, de ce as vrea sa stiu ce se ascunde in spatele cortinei, cand jocul s-a terminat ? Si e mai apasat, e mai impregnat in mine ca niciodata. Intensitatea cu care loveste ma darama, si de-as vrea sa-i tin piept si m-ar da jos intr-o clipita.Sunt lucruri ce le impartim, si altele ce nu. Si totusi stiu ca esti tu, stiu ca esti acelasi tu, si acelasi joc il vom juca mereu, ardem intens, si se alege scrumul. Cenusa, cenusa din care ne reintoarcem. Si focul ce mistuie, il simt in obraji cum arde, cum se urca si coboara, cum fuge prin inima, si apoi se opreste sa-mi coloreze obrajii, am culori,viata si toate ma ard,e asa de fierbinte ca nici nu-mi dau seama ca ma topeste. Nici mintea nu mai vrea sa fie clara, nici limpezimea unui rau cristalin nu as mai vedea-o acum, pentru ca vreau, in soapte, in liniste,in noapte !Si nici macar nu stiu, nu stiu, nici ce simti, nici ce vrei, nici ce-ai vrut, dar nici nu mi-ai da cheia,pentru ca poate sipetele incuiate ar dezlega mistere ingrozitoare, si in orasul cu lumini, fantome s-ar dezlantuii, si ce nevoie sa ai de umbre miscatoare, cand demonii ne urmaresc in fiecare incercare ? Draci mici si ademenitori, pure tentatii in dormitor, care nu ma lasa sa zbor, ci ma forteaza sa ard in interior. Draci micuti si draguti,plecati va rog in al vostru iad inferior/ eu am de visat, de calatorit, de analizat, si sa ma consum infernal de rapid. Sa ard cu pasiune, sa-mi dau peste cap ideile.