Mergeam pe strada .. si gandeam, cu muzica in surdina..si un joc de lumini, de umbre si picaturi fine de ploaie se jucau in fata mea..Nu puteam auzi copacii cum cantau, dar puteam sa ii vad cum danseaza. Puteam sa vad cum o raza de lumina imparte in pasi de dans o umbra razleata.. si imi amintesc, cum intr-un loc uscat si lipsit de viata vedeam radacini ce aveau sa prinda candva verdeata..
  
    Si uneori imi imaginez cum inima mea ce tresalta se arunca pe drumuri fara continuare, cum ratacesc in mintea mea, cum alerg in lipsa unei certitudini.. cum nimic nu are sens fara culori.
 
   Nu mai vreau nimic.. poate doar un pic, un strop de iubire.. si noaptea cand atinge pragul ferestrei mele, imi amintesc cum niste ochi ma urmaresc..imi amintesc cum in fumul tigarii deslusesc siluete ce se imbratiseaza..
 
   O soapta si atat, in inima noptii, e tot ce ai nevoie ca sa vezi o intreaga lume de vis.

  De cele mai multe ori pana si soarele se ascunde de norii furiosi, pana si luna se fereste de furia tunetelor singuratice..
 
  

Castelul meu ..s-a daramat!

   Viata mea seamăna cu un film prost , de fapt viata mea nu exista , e doar un substantiv și un pronume posesiv.

    Am impresia ca m-am blocat în mijlocul unei mulțimi, si toți roiesc în jurul meu, iar eu sunt ca o stana de piatra, imobila, înghețată în timp.

 

  Parca fuge și timpul de sub picioarele mele, parca nici soarele nu ma mai iubește cu razele calde.

 

  Parca un nor sta deasupra mea, întunecat, parca mi-au înghețat cuvintele in piept, încerc sa deschid gura si un reușesc sa le dau voce.

   Totuși ce se întâmplă cu mine?

De ce ma simt atât de golita pe dinăuntru ?

  Sunt totuși liniștită, dar nu am nimic in suflet.

  Si continua sa ploua în sufletul si inima mea, si in fiecare zi învățăm sa ne ocolim, noi pe noi, eu pe mine, si tu pe tine.

 Uneori simt un fior electric care se instalează in creierul meu, imi da senzația ca pot sa zbor, si apoi ma trântește la pământ de parca as fi un fulg.

  Nu mai știu sa fiu propriul meu salvator , e asa de greu când uiți sa zâmbești din interior, când plângi cu toată ființa si zâmbești artificial.

  Nici măcar nu mai radiez. Nu, caci castelul meu s-a dărâmat.

  

Vreau o alta lume!

Uneori vreau doar sa plec in lume, vreau sa-mi inventez un nou eu, sa uit de mine, sa uit de tot ce ma leagă de aceasta soarta , de viitorul asta imprevizibil, întortocheat.

 

Uneori imi doresc sa fiu atat de lipsita de principii, sa fiu spontana, sa nu plănuiesc, sa nu am un scop precis, sa imi mai doresc ce nu pot avea.

Uneori imi doresc sa nu mai gândesc. Nu vreau sa mai gândesc.

Vreau o lume unde eu sa fiu alta, unde eu prezenta sa nu mai existe, sa fiu o alta ființă, libera de toate constrângerile, uitata într-o alta lume, într-un colt unde sa existe marea, nisipul, si un vânt călduț ce aduce schimbarea.

Vreau o alta lume, unde sa nu mai doară, unde sa nu mai fiu nevoita sa simt, de unde sa ma pot rupe si sa nu am remușcări, de unde atâtea sentimente neînțelese si neîmpărtășite sa nu mai poată erupe.