Cuvinte .. fara viata!

Stele cad fara rost .. le-am spus ca nu te mai intorci .. nu-mi pasa ca ma sting ushor asteptand.. doar lacrimi mi-ai lasat si un suflet pierdut sa-mi tina de urat !
Cuvinte crestate in suflet, cu durere. S-au stins acum, s-a sters. Desi noaptea nu ma lasa sa dorm, si am scris, pana am descarcat totul..pana am ajuns la epuizare.

Si acum scriu din nou, dar de data aceasta scriu in nestire, scriu pentru cea care nu mai sunt. Am un dor, dar e un dor asa de stins, voce nu mai are, un dor asa de indepartat, asa de estompat, incat nici nu il mai aud. Nici ecou nu mai are.

Zambesc, dar zambesc fals. Imi deschid ochii, imi las inima sa rationeze, ii dau voie sa simta. Ii rup lanturile si o eliberez. Sa faca ce vrea. Ce se mai poate intampla, in piept singuratatea deja s-a instalat, imuna sunt demult la tot ceea ce un om ar putea face sa-mi inlantuie la loc inima in lanturile irezistibile ale iluziilor mincinoase.

E racoare afara, e soare. Iubirile se nasc intr-o secunda. Mor in mai putin de o clipita. Permite-ti acum cat inca mai ai cum, caci apoi iti vei dorii lucruri mai imposibile, vei vrea sa atingi idealul si te va lovii groaznic realitatea cruda.

Fluturi, fiori. Perdele de culori lasate peste ochii dornici sa prinda viata. Magie de sentimente, calea viselor deschisa din nou. Calatoresc in pasi de dans in lumea viselor dulci. Nu ma voi mai intoarce pe acelasi drum. Ci voi continua sa visez, caci azi..totul este acoperit de fum. Dar ce fum, cum ma ademeneste, cum ma cuprinde de mijloc si ma invarte. Si ce senzatie, ce adrenalina. Cum imi reda energia, bucuria. Cum clipa incepe sa devina amintire. Ecranele sunt incarcate. Difuzie de sentimente, spectacolul a inceput.

Pacat. Se va sfarsi curand. Nu sunt din piatra. Dar nu imi permit sa pierd asta. Nu mai vreau sa ratacesc ca o naluca prin vise sfaramate. Nu mai vreau sa simt cutitul care-mi sfasie sufletul. Nu mai vreau sa-mi aduc aminte drumul. Chiar daca ma poarta cu pasi repezi inapoi la tine. Il voi sterge.

Eu, sunt persoana care mereu iti va urmarii evolutia, te voi sprijinii, te voi ajuta,iti voi recladii acolo unde totul se darama. Ruinele vor devenii castele feerice. Drumurile prapastioase vor fi alei pline de frunzele viu colorate. Dar nu-mi cere sa simt durere. Nu-mi cere sa vad compasiune. Nu ma forta sa patrund pe un drum intunecat. Nu pot. Sunt prea incarcata. Vreau sa fug de toata durerea din lume. E multa, si eu o simt in fiecare zi.
Nu iti imaginezi cat ma pot lupta cu demonii mei.
Nu, nu stim cine suntem. Nu ne cunoastem. Dar avem forta, si vom depasi asta.

Voi fi aceeasi eu, iar si iar.La nesfarsit si mereu. Nu exista timp. Nu avem margini,limite. Doar ecoul va ramane in spate. El va fi martor, caci am nevoie de unul, care sa ma trezeasca uneori. Caci eu dorm si visez in permanenta. Asa sunt conceputa, sa gasesc o poveste in orice. Sa visez, sa culeg visele nespuse. O singura poveste in schimb, va ramane legata de mine intotdeauna. Voi imbatranii, si am sa le-o spun si lor, celor ce vor veni. Cei care ma vor intreba cine esti, le voi spune cel mai frumos inger din Rai.Cel cu care am creat un taram magic intangibil. Vei fi amintirea mea calda. Si prin ochii mei de te vei privii, vei vedea, ca mereu orice as face, vei fi umbra mea, ecoul mintii mele nelinistite.

Caci te voi pastra ca fiind o parte din mine. Partea care-o urasc cel mai mult si o doresc intens,in acelasi timp, partea care m-a intregit, si datorita careia am explorat fiecare inch din aceasta lume incredibila si halucinanta. Partea fara de care nu am sa mai pot continua daca o voi pierde. Dar chiar si asa, tu ai format o parte din mine.Te voi pastra…


..m-am gandit..reflectia ta o sa o port mereu cu mine, in oglinda iti voi zambi, si iti voi spune ca azi va fi o zi perfecta. Si voi merge pe strada, si totul va fi vesel si va zambi alaturi de mine. Ma voi certa cu tine in continuare..pentru ca cine va mai fi acolo sa-mi sopteasca ca trebuie sa mai faci ceva, sau sa ma stimuleze, daca nu tu, tu..personalitatea mea dubla, vocea mea interioara.. Nu voi accepta ca intr-o lume atat de bolnava si de ciudata sa te stingi, nu te voi lasa sa dispari iar. Nu, tu vei ramane cu mine, ne vom juca, vom visa, vom crea, peste munti si mari vom trece.

..Tarziu..prea tarziu..

Timpul.. ce are de-a face timpul cu lacrimile ? Cu șiroaiele de doruri înghițite de sughițuri pline de lacrimi .. ce are timpul cu refuzurile?Ce are timpul cu tristețea care se naște in inima celui rănit? Ce are de-a face cu ploaia ce curge liniștită într-o seara de vara călduroasă? Inima, rațiunea, ce au ele in comun? De ce cinci minute furate pot reprezenta schimbarea tuturor principiilor,ideilor,viselor..de ce o oarecare apropiere creează prăpastii uriașe? Cum poți să stai asa indolent, cum poți fi piatra și nu simți? Cum se poate ca vulcanul să erupă și pe tine să nu te afecteze? Pentru ca suntem morți, jumătate morți, bucuroși ca avem lumina zilei de mîine, dar ce se va întîmpla cînd încercăm sa luptam cu restul ființei noastre întunecate..cum vom găsi calea corecta, cum vom putea diferenția binele de rău?Cum să facem tot din nimic, cînd suntem jumătate morți. Dar chiar și asa, sunt împăcată, e okay, asa cum este totul. Pot să ma bucur de fiecare picătură a ploii ce-mi atinge pielea, pot sa simt cum mi se întețește pulsul inimii, pot să visez noaptea, și să zîmbesc dimineața. Sa am diferite motive pentru care zîmbetul meu se naște iar și iar. Si pot sa fac reclama la Colgate o zi întreagă și să nu am un motiv anume, pot să urăsc, sa iubesc, dar o fac pentru ca eu sunt vie. Pot sa alunec pe tărîmul tău, sa ma tîrăsc înapoi in al meu, să-mi alternez pereți de realitate cu zile de idealuri utopice. Si totuși sunt om, si nu cer nimic in plus de la viata aceasta decît tot ceea ce-mi poate oferii.Nu știu totuși dacă as vrea, as putea, in schimb n-as ști daca m-ar mulțumii voința, dacă ea mi-ar da acordul. Dar cum putem sa trăim dacă nu am încercat?Cum am putea sa nu vedem ce este in fata noastră dacă nici măcar nu am încercat? Cum poți sa spui ca iți place dacă nici măcar nu ai gustat? Nu e al tău. Si intervine rațiunea,judeca. Completam spatiile goale si in final reiese ca totul e gol. Valul a trecut, furtuna s-a liniștit. Si continuam. Liniștite trec clipele, se întrepătrund una cu cealaltă,alcătuiesc un tipar ușor,simplu de urmat si de întreținut. Dar unde este scînteia si vîlvătaia de care avem nevoie să condimentam totul? Si cum as fi putut sa ma declar mulțumită cu ce vad si gust acum, dacă in trecut n-as fi gustat plăceri mai mari? Cum să-mi găsesc pacea si liniștea interioara, daca nu as fi trecut prin tot..In schimb, niciodată nu suntem la final, mereu vor fi lucruri/situații/împrejurări necunoscute, iar noi le vom explora..ne vom agata de ele ca si cum nimic înainte nu a existat. Iar viata este o călătorie continua, prin lume,printre stimuli, printre străini, situații. Suntem exploratori, descoperim, învățăm. Noul ne face sa adulmecam, sa ne dorim sa acumulam mai mult, fara limite. Sa se ridice perdelele, sa cînte inimile, la unison. Sa picam din cer, sa ne amintim. Sau nu, life goes on. Si totuși, cand cortina cade, oare as putea sa-mi controlez curiozitatea de a nu-mi dorii sa fiu după ea? As putea sa-mi calc in picioare sentimentele?Da,am făcut-o deja. Ochii grăiesc, iubesc, strălucesc. In schimb nimic nu va mai fi la fel. Totul va fi incomplet, caci îmi voi dorii.. sa ajung la capătul călătoriei, voi vrea sa vad sfîrșitul..Exploratorul din mine isi va da acceptul, la final..cel inexistent.Lasa-l sa cînte, sa vorbească, sa curgă. Lasa-l sa se vadă, da-i viata, si cursul si-l va stabilii singur. Lasa-l sa-si aleagă calea, sa faca greșeli, sa crească. Așteaptă, îngăduie-ți sa respiri, sa plîngi, sa-ți tragi sufletul. Fi tare.Planifica ziua de mîine, sau nu, lasa-l sa curgă..timpul sa fuga. El va ști cînd să se oprească. A trecut prin milenii, a curs fără amestecul tău, nimic nu-l va stăpînii acum.