..Tarziu..prea tarziu..

Timpul.. ce are de-a face timpul cu lacrimile ? Cu șiroaiele de doruri înghițite de sughițuri pline de lacrimi .. ce are timpul cu refuzurile?Ce are timpul cu tristețea care se naște in inima celui rănit? Ce are de-a face cu ploaia ce curge liniștită într-o seara de vara călduroasă? Inima, rațiunea, ce au ele in comun? De ce cinci minute furate pot reprezenta schimbarea tuturor principiilor,ideilor,viselor..de ce o oarecare apropiere creează prăpastii uriașe? Cum poți să stai asa indolent, cum poți fi piatra și nu simți? Cum se poate ca vulcanul să erupă și pe tine să nu te afecteze? Pentru ca suntem morți, jumătate morți, bucuroși ca avem lumina zilei de mîine, dar ce se va întîmpla cînd încercăm sa luptam cu restul ființei noastre întunecate..cum vom găsi calea corecta, cum vom putea diferenția binele de rău?Cum să facem tot din nimic, cînd suntem jumătate morți. Dar chiar și asa, sunt împăcată, e okay, asa cum este totul. Pot să ma bucur de fiecare picătură a ploii ce-mi atinge pielea, pot sa simt cum mi se întețește pulsul inimii, pot să visez noaptea, și să zîmbesc dimineața. Sa am diferite motive pentru care zîmbetul meu se naște iar și iar. Si pot sa fac reclama la Colgate o zi întreagă și să nu am un motiv anume, pot să urăsc, sa iubesc, dar o fac pentru ca eu sunt vie. Pot sa alunec pe tărîmul tău, sa ma tîrăsc înapoi in al meu, să-mi alternez pereți de realitate cu zile de idealuri utopice. Si totuși sunt om, si nu cer nimic in plus de la viata aceasta decît tot ceea ce-mi poate oferii.Nu știu totuși dacă as vrea, as putea, in schimb n-as ști daca m-ar mulțumii voința, dacă ea mi-ar da acordul. Dar cum putem sa trăim dacă nu am încercat?Cum am putea sa nu vedem ce este in fata noastră dacă nici măcar nu am încercat? Cum poți sa spui ca iți place dacă nici măcar nu ai gustat? Nu e al tău. Si intervine rațiunea,judeca. Completam spatiile goale si in final reiese ca totul e gol. Valul a trecut, furtuna s-a liniștit. Si continuam. Liniștite trec clipele, se întrepătrund una cu cealaltă,alcătuiesc un tipar ușor,simplu de urmat si de întreținut. Dar unde este scînteia si vîlvătaia de care avem nevoie să condimentam totul? Si cum as fi putut sa ma declar mulțumită cu ce vad si gust acum, dacă in trecut n-as fi gustat plăceri mai mari? Cum să-mi găsesc pacea si liniștea interioara, daca nu as fi trecut prin tot..In schimb, niciodată nu suntem la final, mereu vor fi lucruri/situații/împrejurări necunoscute, iar noi le vom explora..ne vom agata de ele ca si cum nimic înainte nu a existat. Iar viata este o călătorie continua, prin lume,printre stimuli, printre străini, situații. Suntem exploratori, descoperim, învățăm. Noul ne face sa adulmecam, sa ne dorim sa acumulam mai mult, fara limite. Sa se ridice perdelele, sa cînte inimile, la unison. Sa picam din cer, sa ne amintim. Sau nu, life goes on. Si totuși, cand cortina cade, oare as putea sa-mi controlez curiozitatea de a nu-mi dorii sa fiu după ea? As putea sa-mi calc in picioare sentimentele?Da,am făcut-o deja. Ochii grăiesc, iubesc, strălucesc. In schimb nimic nu va mai fi la fel. Totul va fi incomplet, caci îmi voi dorii.. sa ajung la capătul călătoriei, voi vrea sa vad sfîrșitul..Exploratorul din mine isi va da acceptul, la final..cel inexistent.Lasa-l sa cînte, sa vorbească, sa curgă. Lasa-l sa se vadă, da-i viata, si cursul si-l va stabilii singur. Lasa-l sa-si aleagă calea, sa faca greșeli, sa crească. Așteaptă, îngăduie-ți sa respiri, sa plîngi, sa-ți tragi sufletul. Fi tare.Planifica ziua de mîine, sau nu, lasa-l sa curgă..timpul sa fuga. El va ști cînd să se oprească. A trecut prin milenii, a curs fără amestecul tău, nimic nu-l va stăpînii acum.