Viata mea seamăna cu un film prost , de fapt
viata
mea nu exista , e doar un substantiv și un pronume posesiv.
Am
impresia ca m-am blocat în mijlocul unei mulțimi, si toți roiesc în jurul meu, iar eu sunt
ca o stana de piatra, imobila, înghețată în timp.
Parca fuge și timpul de sub picioarele mele,
parca nici soarele nu ma mai iubește cu razele calde.
Parca un nor sta deasupra mea, întunecat,
parca mi-au înghețat cuvintele in piept, încerc sa deschid gura si un reușesc
sa le dau voce.
Totuși ce se întâmplă cu mine?
De ce ma simt atât de golita pe dinăuntru ?
Sunt totuși liniștită, dar nu am nimic in
suflet.
Si continua sa ploua în sufletul si inima
mea, si in fiecare zi învățăm sa ne ocolim, noi pe noi, eu pe mine, si tu pe tine.
Uneori
simt un fior electric care se instalează in creierul meu, imi da senzația ca
pot sa zbor, si apoi ma trântește la pământ de parca as fi un fulg.
Nu mai știu sa fiu propriul meu salvator , e asa de greu când uiți sa zâmbești din
interior, când plângi cu toată ființa si zâmbești artificial.
Nici măcar nu mai radiez. Nu, caci castelul meu s-a dărâmat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu