Ar fi timpul..

Stand,privind,analizand..concluzionand, o gramada de verbe in forma gerunziu,verbe care nu le-am pus nici macar la o forma personala, ci la una impersonala ..am ajuns totusi la o concluzie..Nu prea mai este nimic stralucitor sau scanteietor, nu prea mai exista flacara in mijlocul drumului, nu prea mai sunt culori pe drumul meu.Stau intr-un singur loc,nu ma misc,nici macar nu exista motricitate,nu nu. Ar fi timpul sa facem schimbul, imi caut un loc unde sa-mi arunc lenea,lejeritatea,lipsa de interes,sictirul,realitatea,lipsa de respect fata de tot ce ma inconjoara. Ar fi timpul sa mai vorbesc si cu mine,sau ar fi timpul sa mai uit si de tot,ar fi timpul sa mai fac ce simt,dar nu inconstient,ci cantarit,planificat. E tarziu..nici macar de o zi nu ma mai bucur. Nu-mi mai pasa de ziua ce vine, lucrurile au devenit lipsite de importanta, se fac doar din obisnuinta, se pun pe rol,si se misca inainte,inapoi, cum o fi, asa sa cada. Pana si cuvintele imi lipsesc, pana si transele ma acapareaza mai des.De data asta lipsa mea in rolul meu isi arata absenta.

Fara ecou.

As vrea sa cred ca mi-a mai ramas ceva din ce am fost, as insista sa incerc sa-mi aduc aminte de tine..dar ce pot sa mai zic, cruda realitatea te-a respins. Nu mai existi. Nici macar nu mai este vorba despre tine. Niciodata nu a fost, ci doar strigatul meu nemuritor, dorinta mea dureroasa de a obtine ce nu am, de a ma metamorfoza in alt om. Ai promis ca nu vei intra cu mine in noul an, de fapt, eu nu am vrut sa te mai vad asociat cu mine, sau langa mine. M-ai epuizat, nu ai fost o victima, nici macar un martir sau vreun sfant,ci pur si simplu ai devenit un decăzut. Razboaie se pornesc, tornade si furtuni, mii si mii de schimbari pe o planeta atat de tanara. De cateva zile tot incerc sa ma conving ca ai merita o simpla explicatie,dar nu o meriti,nu am remuscari,nu ma pot intreba de ce, dar nici nu pot fi judecata, probabil din alte puncte de vedere, nu ma autodistrug,nu, doar traiesc pentru prezentul de azi, pentru ca este un dar, un dar ce maine va fi un trecut dupa care nu vreau sa mai alerg in van. .. de azi pana si ziua de maine va ramane un prezent. Ciudat e ca ma simt eliberata, e ca si cum s-a ridicat un nor de ceata de pe umerii mei, e ca si cum inima mi s-a dezlantuit si in loc de sute de tepi, simt cum mi se umfla pieptul usor si tu nu mai esti acolo sa-i controlezi ritmul, aveam nevoie de asta. Nu am gresit, ci mi-am creat realitatea dupa intensitatea spiritului meu care traieste din emotiile altora. Ai fost prins intr-o criza de personalitate, in care m-am cufundat fara sa-mi dau seama ca era mai mult sau mai putin influentata de tine. Sunt prinsa mereu intre lumi diferite, si nu-mi pasa. Am devenit aroganta, impetuoasa, si totul pentru ca nu-mi pasa. Seman vant si culeg furtuni, nu mai dau nici un pas inapoi,dar stai pana si un sut in fund e un pas in fata, loveste-ma cu putere!.. Am devenit ceea ce mi-am dorit sa fiu, un om fara scrupule, am reusit, am scos cel mai al dracu om din mine, dar nu s-a evaporat total, am fost o mare linistita,serena si pura, am devenit o furtuna pe mare care lasa in urma naufragiati. Acum voi avansa, voi uita pana si ultima urma de tine pe pielea mea...caci ai disparut total din viata mea.Si am intrat intr-un an nou, unde mintea-mi umbla fara ecou, sunt goala,epuizata, dar ma voi intoarce dublu fortificata, nu am sa mai permit sa fiu o jucarie fara baterii,..caci s-au dus zilele unde simteam nevoia sa ma reincarc, acum..sunt eu si atat! In anul meu nou plin de egoism, si fara nici un fel de ecou !

No more!..si sti la ce ma refer,opreste-te!

..ti-am zis sa incerci!

-Ti-am zis sa încerci sa pari surprinsa.. am vrut sa fie mai mult de atât !

- Dar sunt, zise ea cu ochi măriţi de uimire.

trezindu-se in mijlocul nopţii, cu pielea plina de broboanele picăturilor de transpiraţie ce nu-i părăseau corpul ci se prelingeau încetişor, lăsându-i o senzaţie cutremurătoare in fiece fibra a trupului, se uita in jur, dar nu era nimic decât lumina lunii ce pătrundea uşor prin crăpătură draperiei de culoare închisă, vedea un simplu dans al razelor lunatice pe acea ţesătură satinata de-un albastru întunecat..

cobora din pat, maieul ii căzuse de pe umărul drept, il zărise in treacăt,dar nu-i pasa,oricum avea sa se întoarcă in acelaşi pat cald..iar maieul ii acoperea suficient din pielea alba încât traversând in viteza sa bea un pahar cu apa, nu va flutura dezvelindu-i formele pline si voluptoase.

Se întoarse..

- Ti-am zis sa pari surprinsa, am vrut sa fie mai mult de atât ! zâmbii el cu al lui zâmbet alb strălucitor, parca o orbea simplul fapt ca zâmbea, sau poate era aura lui radianta, ce emana forţă, masculinitate, iubire…

- Dar sunt, zise ea in continuare, încercând a se dezlipi de acel moment magic, si încercând sa privească in jurul ei, uitase ca el se referea la cadrul primitor in care o invitase,încerca sa încropească o propoziţie coerenta,desi era înmărmurită de privirea lui calda, de chipul lui copilăresc, de ideea ce-o pusese in aplicare, si de încântarea ce i se citea, după ce ii văzuse expresia surprinsa a ei.

- ..îţi place ?încercând sa para modest, deşi era convins ca acest mic paradis creat de el ii va tăia răsuflarea.

dar ce nu stia el, era ca ea iubea persoana, gestul era infim, inima ii bătea doar pentru ca ştia ca-l poate face sa zâmbească în cel mai negru moment,era darul ei suprem, el si zâmbetul lui sincer.

..ramase un pahar de vin rosu, părea a fi de culoarea sângelui închegat, se scurgeau câteva picături pe marginea paharului..cineva băuse proaspăt din el..luminile de un rosu stins, acum arătau a lumini rozalie, se consumaseră pana si luminile din preajma lor..ceata din oglinda încerca a desena doua trupuri înfierbântate, încă înfierbântate, dar ceata le ascundea perfecţiunea..erau doua trupuri împreunate in euforia extazului încât nici de-ai fi vrut n-ai fi putut sa le separi.

Sângele ii pompa mai repede prin vene, inima se contracta de doua ori mai repede,apa ii fugea de pe frunte formându-si un drum înspre tâmple si ascunzându-se rapid in valea formata de sânii ei…

Brusc ii trecu prin fata ochilor decorul : petale de trandafiri rozalii amestecate cu petale albe formând un covoraş ce o direcţiona înspre sala unde in fata ochilor un foc mocnea in linişte, nu se auzea nimic decât sunetul lemnelor ce pârăiau din când in când in timp ce focul le cuprindea, lumânărele de-o parte si de alta a covoraşului ce in continuare ii direcţionau si acum luminau calea creând o atmosfera feerica,o rochie agăţată de marginea unei uşi întredeschise, de un alb spumos ca laptele…maieul neglijent ce-l purta, ii aluneca de pe piele,la picioare,dar de îndată ce încercă a se îmbrăca in rochie, o mana o cuprinse de mijloc sărutând-o încetişor pe gat,lăsându-i in urma parca o amprenta buzelor lui ce păreau a fi foc,si ghidând-o cu fata înspre el, ţinea doua pahare de vin rosu in mana.

Privindu-si reflecţia in oglinda ce-i străpungea pe amândoi provocator, văzu .. – era goala..

..respirând neregulat, se trezi,si sângele se încumetă a porni din nou la galop..era un vis,dar unul ce merita a fi memorat in timp,fuse un joc ce mintea i-l montase,fuse o festa ce dorinta i-o jucase..totul fuse, si nimic nu se intoarse.

..e doar un soc...

E nevoie de un soc, mereu e nevoie de un soc, de o intensitate mai puternica, de un soc in principiu,ca sa te scoată din amorţeală, sa te scoată dintr-o stare de nostalgie. E nevoie de un soc sa iti revii la viata, sa iti ridici ceata din ochi, sa alungi fumul din nări, sa vezi lucrurile pure. E nevoie mereu de acel stimul intens, care trezeşte totul prin tine, pune sângele in mişcare, iti lasă adrenalina sa alerge in voie, sa-ti bata inima de parca ar fugi, dar e nevoie de un soc.


De ce totuşi avem nevoie de un soc, nu ar fi mai simplu sa le facem?! dar ce ne-ar mai lasa un gust dulce si sărat in gura, ce ne-ar mai face ochii sa sclipească, mintea sa încolţească, sufletul sa se înalţe ?Nu ar mai fi un soc, nu ai mai avea satisfacţie, nu ti-ar mai provoca un fel de placere murdara si perversa in acelaşi timp, caci nu ar mai fi un soc.



Ce foc ti-ar mai curge prin vene, ce somn neliniştit te-ar mai trezi in mijloc de noapte transpirat de parca ai alergat 10 kilometrii la galop, ce dorinţe ascunse s-ar mai realiza dacă totuşi nu ar exista un soc? Ce senzaţii neşlefuite, ce simţuri adormite, ce monştrii din noapte sa mai iasă la suprafaţă dacă nu ar fi un soc? De ce as mai continua dacă as fi in siguranţă, ce riscuri mi-as mai asuma daca nu as avea un stimul? Ce simt de libertate, cum as mai aprecia libertatea si independenta ce o am, ce fel as percepe viata? Ar fi goala, ar fi o coaja, si in esenţă as găsi nimic. Pentru ca nu ar exista socul. Nu as mai putea sa vad ca lumea se termina când sunt ameninţată, nu as mai putea sa plâng de parca pământul se rupe dacă nu as fi îmboldită, si atunci de ce sa renunţ la viata? De ce sa renunţ la riscuri, de ce sa nu o complic in continuare ?


Si pierdem din intensităţi, pe parcurs uitam sa fim spontani, uitam de adrenalina, si ne complacem in peisajul sec si monoton, ne lăsăm definiţi de rutina si tabieturi, de obiceiuri cotidiene si de vise stinse. Devenim din ce in ce mai mult cei de mâine, si din ce in ce mai puţin cei de ieri.


De ce as mai face terapie prin scris, de ce sa imi mai caut un refugiu de nimeni atins, de ce sa sap in conştiinţa-mi veşnic prea treaza, fără un soc.De ce mi-as forma realităţi alternative, de ce as avea doua timpuri ale unei singure realităţi, de ce sa încerc sa le cuplez intre ele, fără un soc. Curând voi fi un robot, dar pana atunci nu vreau sa ma trezesc ştiind ca am uitat sa fiu cea de ieri, si am devenit cea de mâine. Inca pot, asa ca loviţi-ma, societate, concepţii,răutăţi, meschinării, cu tot ce aveţi mai bun, nu-mi daţi ocazia sa respir, ca eu din şocuri si decepţii trăiesc, asa ma definesc.



Câteodată focul arde mocnit, o stinghie e tot ce-l porneşte pe un drum ferit, ma propulsează in lumile voastre, eu le deschid, le ating iar apoi ele se incendiază pana ajung scrum. Si din cenuşă eu renasc. Am nevoie de un soc, sa ştiu ca nu trăiesc pentru ziua de mâine, ci pentru şocurile încă neîntâlnite.


E nevoie de el ca sa apreciem puţinul cel avem. Un soc, benefic pentru corp, minte si suflet,pentru toate 3 dimensiunile ce le cream, pentru toate basmele si legendele ce le asimilam.

Si acum simt ca mi-e dor, si imi erodează mintea cu spor, si imi sapa in inima si imi lasă dare cumplite, dar e un soc, ce e vioi si trece prin minte ca un suflu de foc, dar iti urez somn usor puisor, oricât imi este mie de dor..astăzi cerul a plâns cu lacrimi îngheţate, si eu am rămas amestecata in dansul fulgilor plutitori..si am început sa visez..la al meu dor,dar e un soc..si cum as mai putea face distinctia intre furtuna si cutremurul ce îmi tropăie întreaga fiinţă dacă nu as avea parte de acest dor nemuritor...
In schimb..e doar un soc.

J'accuse..a toi!

J'accuse les coeurs battant sans raison,

J'accuse les êtres humains que veulent de plus en plus oublier les sentiments,

J'accuse les gens d'avoir un âme pétrifie,

J'accuse toutes les hommes que ne voyant pas les autres autour d'eux,

J'accuse l'amour que nous fait des esclaves pour les gens auxquels nous donnons le coeur, les sentiments et tout notre personne.

J'accuse a toi, je t'accuse pour ma douleur que ne passe pas, je t'accuse parce que tu sent mon amour, tandis que je souffre, tandis que toutes mes jours, minutes et heures sont dédiée a toi.

J'accuse ce monde gelé,

Je t'accuse mais finalement je m'accuse, je suis la seule coupable et souvent je vois toutes mes fautes.

O poveste de-a mea..

Intr-un timp vechi si abandonat, într-o noapte neagra si închisă, negrul cobora pe geam, ploaia se scurgea alene pe geamurile încărcate de picături strălucitoare..încerca a-i da o semnificaţie, încerca a-i vedea căldura din inima .. si sunetul din spate o fura si un suspin ii scăpă.. era doar o amintire..una grea si încărcată de timpuri vechi si noi..de voi doi, de amândoi. Au trecut vanturi si ploi, anotimpuri si zile pline de nori..a venit si soarele sa-i îndulcească ziua, dar într-o zi..când el se strădui, s-a ridicat sus sus pe cer si a zis - de aici pot sa te privesc fără sa te mai încălzesc..si apoi..ii flutura parul în adierea sprintena a vântului.. fântâna inimii se îngheţa, si dorul din urma o cuprinse..Ti-as fi spus de m-ai fi întrebat, ti-as fi spus, ca in mine suntem eu si tu, ca ceea ce seamănă a distincţie de persoane e doar o îngemănare de suflete, ti-as fi spus, ca ploaia imi aminteşte de tine, ca ma calmează si marea ma adoarme,culorile ei prinse in valurile tremurătoare imi dau fiori si ma priveşte de parca m-ar chema, ti-as fi spus ca nu respir fara sa-mi amintesc de tine, ti-as fi spus ca orice ai face vei rămâne tu si cu mine…dar acum, acum ce a mai ramas, ce as putea sa adun si sa scad…dar vezi tu, ai privit prin mine si nu cu mine, si ai vazut ce ti-ai dorit, si acum.. marea e învolburată, si inima e deja plecata…fi sigur ca se va intoarce, dar face o călătorie, in jurul raţionalului se învârte si se teme de aprofundarea sentimentalului.. dar tu esti o aventura plina de neaşteptat, te întreci cu timpul, jonglezi cu inima mea si tresalt, umbrele ma înconjoară, dar te voi păstra, in castelul de basm, in noaptea neagra si închisă. Dar ei, cei ce zâmbeau la ziua de ieri vor fi permanenţi, se vor opune tuturor si vor rezista oricăror fenomene dezastruoase ale naturii, ei doi isi vor găsi drumul înapoi, vor trai ca si când mâine nu ar mai fi, caci sunt doi copii…exista o legatura nepătrunsa de natura umana, ceva mai presus de tot ce e comun, exista e un cuvant bun, caci in fantomatica legătură ce o împart, nici densa ceata nu trece, nici suflet de om nu se aude, nici răzleţe rafale de vânt nu adie, caci e strânsă, si asa va rămâne..si cum sa nu auzi cand vântul şuieră nervos, când noaptea plăpândă se lasă ameţită de promisiunile false ale stelelor magice, si de ce ai vrea sa ignori când totul te aşteaptă cu usa deschisa….