Foc!

Foc,imi trece prin inima,prin vene,foc,si nimic altceva. Imi patrunde in celulele sangelui si le incendiaza pe fiecare in parte, transformandu-le in parti agitate si imposibil de stins. Foc si para.Se sting asa cum vin, carbuni incinsi, cenusa acum. Si eu credeam ca orizontul se deschide,dar se prabuseste in capul meu, si totul redevine roz, si nu un rosu sangeriu,amestecat cu albastrul intunecat ce ador sa-l privesc cand apune soarele.Si a mai trecut o zi, inca o noapte de vis, si m-am apropiat inca putin de paradis. Sunt la usa raiului, bat si se deschide. Diamante si rubine.. ce sunt ele decat niste roci pretioase, supraevaluate,intr-o lume superficiala,si lipsita de afectiune. Asta vad acolo, lumini puternice, aure radiante, ingeri buni. Prefer iadul, ii prefer caldura, greselile, tentatiile , demonii. Unde nu totul e asa de perfect, unde miroase a incins in aer, unde toropeala caldurii te darama, unde culoarea mea preferata domneste. Acolo unde minciunile si meschinaria sunt la ele acasa. Unde nu sunt considerate rebuturi,defecte. Sti iadul a fost creat sa compenseze perfectiunea raiului, sau..din lipsa oamenilor de a atinge starea perfecta, s-a creat domeniul defectuos.Mi-e dor, dar ce atata dor, nu vreau sa imi mai fie dor. Doar vreau sa se duca si atat. Vara a inceput, orizonturi noi se deschid, lumea roieste in jurul meu, iar eu nu sunt in stare sa observ asta, dar cum sa o observ cand in permanenta mintea mea misuna aiurea. Cum sa-i observ privirea inflacarata, cand eu snt prea ocupata sa ma uit dupa ‘ papusei ’ si probabil nici nu ma uit doar admir, si visez , si uite asa mai trece o zi dupa alta, si uite ma mai amestec in ciudatul sentiment al uitarii, sau doar cuplez realitatea din mine cu realitatea adevarata. Dar ciudat sau nu, cred ca tot ce am nevoie acum sunt scantei, daca le am, am si uitat. Brusc voi fi alta persoana, decat cea care am fost pana nu de curand. E greu sti, sa vrei, si sa ineci in uitare ceea ce ti-ai dorit ca focul de arzator si patrunzator. Si totusi oameni suntem,biscutiti mancam.Nu mai este o povara atat de grea de purtat pe umerii mei goliti de vointa, dar totusi, inca imi mananca din concentrare, si ma fura. S-a desvarsit intr-un final, a devenit pura dorinta,irealizabila, caci de data aceasta nu se mai materializeaza sub nici o forma.Si cum ziceam, a inceput realitatea timpului meu interior sa se cupleze cu cea a adevaratei realitati, ce insistam sa o ignor. Ii dadeam cu piciorul si nu sesizam ca de fapt imi pun piedici singura. Mentale, dar am impresia ca aceste capcane sunt mult mai dificil de stapanit,avand in vedere ca mi le puneam singura, cum as fi putut sa ma lupt cu mine, daca nu privind adanc,si realizand cateva lucruri de sine statatoare ca acestea. Si ciudat, e ca vad in altcineva, aceeasi lupta ireala pentru aceleasi nimicuri, si mi se pare o smulgere de vointa si efort inutila. De ce personalitatile aidoma mie, nu se opresc la momentul sugerat ?De ce insistam sa ne aruncam ca niste iresponsabili in vartejul care ni-l declansam noi, de ce ignoram semnele evidente, de ce nu ne punem pe noi pe primul loc si apoi pe ceilalti ?De ce devenim asa de neglijenti cu ceea ce ne doream ante-perioada-dorinte-nestavilite-ale-sufletului-sclipitor ?Da,are si parti frumoase,toata aceasta poveste croita pe marginea catorva momente de maxima placere oferite intr-o doara,dar nu sunt suficiente cat sa inlocuiasca tot ce inainte exista, si apoi pierzi. Dar cum mintea-dornica-de-cunoastere-entuziasmata-maximum isi uita si isi arde principiile, incepem sa ne bazam pe instincte esentiale, primare. Supravietuim mancand timpul,sufletul,inteligenta,viata altora, numai ca sa ne construim vieti-ce-mereu-nu-sunt-suficient-de-bune.