I am lost and never found!

It’s incomplete .. i feel lost.. trec prin mii de stadii alunec si ma ridic la loc. Ma preling usor pe sub pielea mea, si apoi devin o solutie impermeabila. Azi sunt rece, maine calda, acum vesela, apoi trista. Urc, cobor..trec peste mine sute de scari . Sunt incompleta, sau prea excesiva. Urasc/iubesc la intensitate maxima, uit in cateva secunde,si apoi ma mir de ce explodez la fiecare cateva nanosecunde, de ce fiecare particula din mine tinde catre scopuri si dorinte diferite. Sunt inconstanta, nestapanita si mereu fac in asa fel incat sa mi se permita sa fiu sute de persoane care tot se razboiesc sa iasa la suprafata. Depresie, ar trebuii sa ma caracterizeze, dar nu sunt nici macar atat .. chiar de alunec spre abisul singuratatii niciodata nu sunt singura, mereu ma insoteste cate un eu, si oricat as vrea sa nu ma mai astepte nimic pe fundul tristetii, eu mereu mai am un eu. Si totusi, am demonstrat ca sunt ceea in ce cred, am demonstrat ca sunt demna sa respir acelasi aer comun, ca ma pot adapta, ca in procesul lung al cautarii originii acestei civilizatii pot apartine si eu. Ma pot pierde de o identitate, si pot gasi rapid o alta care sa ma reprezinte. In capul si mintea mea sunt mereu doua personalitati, una foarte nociva si extrem de intensa, cealalta foarte serena si altruista, generoasa.. ciudat este cum ma pot imbina eu cu eu..de cele mai multe ori ma vad prin ochii mei, si nu imi dau seama de ce persoana cu care incerc sa vorbesc sunt eu insumi, de ce sfaturile ce zboara pe ale mele buze sunt mai mult facute sa ma ascult,dar nu o fac. Si asa imi intind capcane singura, cand nu trebuie, la momentul inoportun eu sigur voi fi persoana care se arata cea mai dornica sa pice tap ispasitor, si totusi as face toate astea din umanitate, din generozitate. Simt totusi cum anumite chestiuni zilnice imi scapa din vedere, cum am incetat sa mai caut acul in carul cu fan, cum ma indepartez de voi, de societati, de tot ce ma inconjoara, simt nevoia de a fi singura si de a nu avea nimic. Am tentativa de a ma autodistruge si de a nu mai recladii nimic, vreau sa fiu un eu auto-distructiv, sa renasc, sau nu din cenusa,dar cel mai probabil e timpul sa schimb ceva. In genere oricum am uitat cine sunt, si in multitudinea de personalitati ce ma devoreaza intre ele, nu mai gasesc nimic atractiv sa ma reprezinte. Ceva ma face incompleta, si cand nu pot pune punctul pe I, mai dispare cate o trasatura definitorie a caracterului meu nedefinit…si ma invart intre cuvinte, sperand, cautand ceea ce nu mai am, dar poti gasi ceva ce nu ai avut ? Sau cel putin ceva ce ai pierdut ? Niciodata nu se intoarce la fel, mereu schimbarile, sau aparenta schimbare permanenta prin care trecem sunt diferite. Nu te mai calmeaza, nu iti mai ofera liniste in intuneric, nu te mai aduce la lumina, nu te mai incalzeste, si apoi ..de ce ? This is life. Mai ramane doar sa o infruntam, cu armele putine care le mai posedam, si sa continuam, caci speranta moare ultima, si dupa ea si eu. Te astept dincolo de acest meleag, acolo unde in nestire voi putea sa ma lepad de tot ceea ce este lumesc, si voi uita tot ceea ce nu mai am, si nu voi mai avea.