No more!..si sti la ce ma refer,opreste-te!

..ti-am zis sa incerci!

-Ti-am zis sa încerci sa pari surprinsa.. am vrut sa fie mai mult de atât !

- Dar sunt, zise ea cu ochi măriţi de uimire.

trezindu-se in mijlocul nopţii, cu pielea plina de broboanele picăturilor de transpiraţie ce nu-i părăseau corpul ci se prelingeau încetişor, lăsându-i o senzaţie cutremurătoare in fiece fibra a trupului, se uita in jur, dar nu era nimic decât lumina lunii ce pătrundea uşor prin crăpătură draperiei de culoare închisă, vedea un simplu dans al razelor lunatice pe acea ţesătură satinata de-un albastru întunecat..

cobora din pat, maieul ii căzuse de pe umărul drept, il zărise in treacăt,dar nu-i pasa,oricum avea sa se întoarcă in acelaşi pat cald..iar maieul ii acoperea suficient din pielea alba încât traversând in viteza sa bea un pahar cu apa, nu va flutura dezvelindu-i formele pline si voluptoase.

Se întoarse..

- Ti-am zis sa pari surprinsa, am vrut sa fie mai mult de atât ! zâmbii el cu al lui zâmbet alb strălucitor, parca o orbea simplul fapt ca zâmbea, sau poate era aura lui radianta, ce emana forţă, masculinitate, iubire…

- Dar sunt, zise ea in continuare, încercând a se dezlipi de acel moment magic, si încercând sa privească in jurul ei, uitase ca el se referea la cadrul primitor in care o invitase,încerca sa încropească o propoziţie coerenta,desi era înmărmurită de privirea lui calda, de chipul lui copilăresc, de ideea ce-o pusese in aplicare, si de încântarea ce i se citea, după ce ii văzuse expresia surprinsa a ei.

- ..îţi place ?încercând sa para modest, deşi era convins ca acest mic paradis creat de el ii va tăia răsuflarea.

dar ce nu stia el, era ca ea iubea persoana, gestul era infim, inima ii bătea doar pentru ca ştia ca-l poate face sa zâmbească în cel mai negru moment,era darul ei suprem, el si zâmbetul lui sincer.

..ramase un pahar de vin rosu, părea a fi de culoarea sângelui închegat, se scurgeau câteva picături pe marginea paharului..cineva băuse proaspăt din el..luminile de un rosu stins, acum arătau a lumini rozalie, se consumaseră pana si luminile din preajma lor..ceata din oglinda încerca a desena doua trupuri înfierbântate, încă înfierbântate, dar ceata le ascundea perfecţiunea..erau doua trupuri împreunate in euforia extazului încât nici de-ai fi vrut n-ai fi putut sa le separi.

Sângele ii pompa mai repede prin vene, inima se contracta de doua ori mai repede,apa ii fugea de pe frunte formându-si un drum înspre tâmple si ascunzându-se rapid in valea formata de sânii ei…

Brusc ii trecu prin fata ochilor decorul : petale de trandafiri rozalii amestecate cu petale albe formând un covoraş ce o direcţiona înspre sala unde in fata ochilor un foc mocnea in linişte, nu se auzea nimic decât sunetul lemnelor ce pârăiau din când in când in timp ce focul le cuprindea, lumânărele de-o parte si de alta a covoraşului ce in continuare ii direcţionau si acum luminau calea creând o atmosfera feerica,o rochie agăţată de marginea unei uşi întredeschise, de un alb spumos ca laptele…maieul neglijent ce-l purta, ii aluneca de pe piele,la picioare,dar de îndată ce încercă a se îmbrăca in rochie, o mana o cuprinse de mijloc sărutând-o încetişor pe gat,lăsându-i in urma parca o amprenta buzelor lui ce păreau a fi foc,si ghidând-o cu fata înspre el, ţinea doua pahare de vin rosu in mana.

Privindu-si reflecţia in oglinda ce-i străpungea pe amândoi provocator, văzu .. – era goala..

..respirând neregulat, se trezi,si sângele se încumetă a porni din nou la galop..era un vis,dar unul ce merita a fi memorat in timp,fuse un joc ce mintea i-l montase,fuse o festa ce dorinta i-o jucase..totul fuse, si nimic nu se intoarse.

..e doar un soc...

E nevoie de un soc, mereu e nevoie de un soc, de o intensitate mai puternica, de un soc in principiu,ca sa te scoată din amorţeală, sa te scoată dintr-o stare de nostalgie. E nevoie de un soc sa iti revii la viata, sa iti ridici ceata din ochi, sa alungi fumul din nări, sa vezi lucrurile pure. E nevoie mereu de acel stimul intens, care trezeşte totul prin tine, pune sângele in mişcare, iti lasă adrenalina sa alerge in voie, sa-ti bata inima de parca ar fugi, dar e nevoie de un soc.


De ce totuşi avem nevoie de un soc, nu ar fi mai simplu sa le facem?! dar ce ne-ar mai lasa un gust dulce si sărat in gura, ce ne-ar mai face ochii sa sclipească, mintea sa încolţească, sufletul sa se înalţe ?Nu ar mai fi un soc, nu ai mai avea satisfacţie, nu ti-ar mai provoca un fel de placere murdara si perversa in acelaşi timp, caci nu ar mai fi un soc.



Ce foc ti-ar mai curge prin vene, ce somn neliniştit te-ar mai trezi in mijloc de noapte transpirat de parca ai alergat 10 kilometrii la galop, ce dorinţe ascunse s-ar mai realiza dacă totuşi nu ar exista un soc? Ce senzaţii neşlefuite, ce simţuri adormite, ce monştrii din noapte sa mai iasă la suprafaţă dacă nu ar fi un soc? De ce as mai continua dacă as fi in siguranţă, ce riscuri mi-as mai asuma daca nu as avea un stimul? Ce simt de libertate, cum as mai aprecia libertatea si independenta ce o am, ce fel as percepe viata? Ar fi goala, ar fi o coaja, si in esenţă as găsi nimic. Pentru ca nu ar exista socul. Nu as mai putea sa vad ca lumea se termina când sunt ameninţată, nu as mai putea sa plâng de parca pământul se rupe dacă nu as fi îmboldită, si atunci de ce sa renunţ la viata? De ce sa renunţ la riscuri, de ce sa nu o complic in continuare ?


Si pierdem din intensităţi, pe parcurs uitam sa fim spontani, uitam de adrenalina, si ne complacem in peisajul sec si monoton, ne lăsăm definiţi de rutina si tabieturi, de obiceiuri cotidiene si de vise stinse. Devenim din ce in ce mai mult cei de mâine, si din ce in ce mai puţin cei de ieri.


De ce as mai face terapie prin scris, de ce sa imi mai caut un refugiu de nimeni atins, de ce sa sap in conştiinţa-mi veşnic prea treaza, fără un soc.De ce mi-as forma realităţi alternative, de ce as avea doua timpuri ale unei singure realităţi, de ce sa încerc sa le cuplez intre ele, fără un soc. Curând voi fi un robot, dar pana atunci nu vreau sa ma trezesc ştiind ca am uitat sa fiu cea de ieri, si am devenit cea de mâine. Inca pot, asa ca loviţi-ma, societate, concepţii,răutăţi, meschinării, cu tot ce aveţi mai bun, nu-mi daţi ocazia sa respir, ca eu din şocuri si decepţii trăiesc, asa ma definesc.



Câteodată focul arde mocnit, o stinghie e tot ce-l porneşte pe un drum ferit, ma propulsează in lumile voastre, eu le deschid, le ating iar apoi ele se incendiază pana ajung scrum. Si din cenuşă eu renasc. Am nevoie de un soc, sa ştiu ca nu trăiesc pentru ziua de mâine, ci pentru şocurile încă neîntâlnite.


E nevoie de el ca sa apreciem puţinul cel avem. Un soc, benefic pentru corp, minte si suflet,pentru toate 3 dimensiunile ce le cream, pentru toate basmele si legendele ce le asimilam.

Si acum simt ca mi-e dor, si imi erodează mintea cu spor, si imi sapa in inima si imi lasă dare cumplite, dar e un soc, ce e vioi si trece prin minte ca un suflu de foc, dar iti urez somn usor puisor, oricât imi este mie de dor..astăzi cerul a plâns cu lacrimi îngheţate, si eu am rămas amestecata in dansul fulgilor plutitori..si am început sa visez..la al meu dor,dar e un soc..si cum as mai putea face distinctia intre furtuna si cutremurul ce îmi tropăie întreaga fiinţă dacă nu as avea parte de acest dor nemuritor...
In schimb..e doar un soc.

J'accuse..a toi!

J'accuse les coeurs battant sans raison,

J'accuse les êtres humains que veulent de plus en plus oublier les sentiments,

J'accuse les gens d'avoir un âme pétrifie,

J'accuse toutes les hommes que ne voyant pas les autres autour d'eux,

J'accuse l'amour que nous fait des esclaves pour les gens auxquels nous donnons le coeur, les sentiments et tout notre personne.

J'accuse a toi, je t'accuse pour ma douleur que ne passe pas, je t'accuse parce que tu sent mon amour, tandis que je souffre, tandis que toutes mes jours, minutes et heures sont dédiée a toi.

J'accuse ce monde gelé,

Je t'accuse mais finalement je m'accuse, je suis la seule coupable et souvent je vois toutes mes fautes.

O poveste de-a mea..

Intr-un timp vechi si abandonat, într-o noapte neagra si închisă, negrul cobora pe geam, ploaia se scurgea alene pe geamurile încărcate de picături strălucitoare..încerca a-i da o semnificaţie, încerca a-i vedea căldura din inima .. si sunetul din spate o fura si un suspin ii scăpă.. era doar o amintire..una grea si încărcată de timpuri vechi si noi..de voi doi, de amândoi. Au trecut vanturi si ploi, anotimpuri si zile pline de nori..a venit si soarele sa-i îndulcească ziua, dar într-o zi..când el se strădui, s-a ridicat sus sus pe cer si a zis - de aici pot sa te privesc fără sa te mai încălzesc..si apoi..ii flutura parul în adierea sprintena a vântului.. fântâna inimii se îngheţa, si dorul din urma o cuprinse..Ti-as fi spus de m-ai fi întrebat, ti-as fi spus, ca in mine suntem eu si tu, ca ceea ce seamănă a distincţie de persoane e doar o îngemănare de suflete, ti-as fi spus, ca ploaia imi aminteşte de tine, ca ma calmează si marea ma adoarme,culorile ei prinse in valurile tremurătoare imi dau fiori si ma priveşte de parca m-ar chema, ti-as fi spus ca nu respir fara sa-mi amintesc de tine, ti-as fi spus ca orice ai face vei rămâne tu si cu mine…dar acum, acum ce a mai ramas, ce as putea sa adun si sa scad…dar vezi tu, ai privit prin mine si nu cu mine, si ai vazut ce ti-ai dorit, si acum.. marea e învolburată, si inima e deja plecata…fi sigur ca se va intoarce, dar face o călătorie, in jurul raţionalului se învârte si se teme de aprofundarea sentimentalului.. dar tu esti o aventura plina de neaşteptat, te întreci cu timpul, jonglezi cu inima mea si tresalt, umbrele ma înconjoară, dar te voi păstra, in castelul de basm, in noaptea neagra si închisă. Dar ei, cei ce zâmbeau la ziua de ieri vor fi permanenţi, se vor opune tuturor si vor rezista oricăror fenomene dezastruoase ale naturii, ei doi isi vor găsi drumul înapoi, vor trai ca si când mâine nu ar mai fi, caci sunt doi copii…exista o legatura nepătrunsa de natura umana, ceva mai presus de tot ce e comun, exista e un cuvant bun, caci in fantomatica legătură ce o împart, nici densa ceata nu trece, nici suflet de om nu se aude, nici răzleţe rafale de vânt nu adie, caci e strânsă, si asa va rămâne..si cum sa nu auzi cand vântul şuieră nervos, când noaptea plăpândă se lasă ameţită de promisiunile false ale stelelor magice, si de ce ai vrea sa ignori când totul te aşteaptă cu usa deschisa….

Nu respinge niciodata pe cineva in mod gratuit!

Unde sunt şi unde eşti, de ce te caut şi nu te mai găsesc ? Dar apoi eu rămân, si tu priveşti..Nu respinge niciodată pe cineva in mod gratuit...Tot încerc, si încerc si nu-mi iese ,si tot scriu, si tot nu-mi iese nimic . Nu mai pot sa gândesc, si totul e amestecat si e o ceata densa. Se nasc nişte valuri de gânduri in capul meu si nu pot sa ma concentrez la altceva. Ma pot gândi la tine si la noi. Ma pot gândi la ceea ce s-a întâmplat in prezentul apropriat, trecut devenit. Sunt mii şi mii de lucruri frumoase in cele mai mici gesturi insignifiante, sunt culori si artificii, fluturi si apartenenta. Eu aparţin momentelor, clipelor. Eu aparţin intensităţii, imaginaţiei fanteziste, viselor murdare. Eu aparţin ţie. Pentru ca lângă tine am tot si nimic. Langa tine ma pierd si ma regăsesc. Langa tine pot sa adorm si sa-mi doresc liniştită sa nu ma mai trezesc. Tu imi dai ce nu cer, si iau ce nu imi doresc. Si totuşi eu fără tine cine as fi ? M-am definit, in comparaţie cu tine, am învăţat ca fără tine eu aparţin pustiului îngheţat, aparţin singurătăţii si raţionalului, când tu nu eşti, e lipsa ce te înlocuieşte. O lipsa, lipsa sau un gol. Dar totul e in vis, si realul e asa de distinct, e rece si seamănă a toamna ploioasa. Totul e gri, si dispare sub norii plumburii si nervoşi. Nici soarele nu mai răsare, nici inima nu mai cere, caci tu iti iei toată lumea si imi lasi un gol. Tu ramai, dar nu total, tu imi dai, dar nu total, tu ai vrea, dar te pierzi in lumea ta. Si cum as putea sa fac fata unei lumi ce nu o cunosc ? O cunoşteam, dar ai început sa o ascunzi. Si ai început sa uiti cine sunt, cine eram. Suntem la fel, cum eram si înainte. Nu mai încerca sa uiţi, sa laşi in urma, nu încerc sa acopăr nici un trecut, nu încerc sa îngrop nimic, ci doar vreau realul. Vreau momentele in care iti simţeam respiraţia, in care iti auzeam inima cum bătea, iti vreau căldura, dar nu vreau un corp gol. Il vreau pe cel care nici in somn nu-mi dădea drumul, pe cel ce visele nu-l influenţează, ci ma tine aproape de inima lui. Pe cel in ai cărui ochi vad adevărul chiar de buzele mint..Nu vreau sa pierd umbra viselor ce mi-au mai rămas, nu am nevoie de un coşmar dureros, nu as vrea sa arunc peste umăr tot ce m-a transformat la loc in ceea ce sunt langa tine.Si « langa tine » a început sa sune a vis, sa sune a dorinţă, sau cel puţin a nevoie, ca are nevoie de materializare. In schimb nu vreau sa vad o persoana aparenta, pustie, care sta langa mine si pierdut in alte dimensiuni. Cat este de greu oare, sa fugi de tine si sa dai de un alt tu, cat de usor poţi sa uiţi si sa revii altfel ?Nu ai cum sa schimbi dacă in proces nu te laşi ajutat de ceea ce te înconjoară. Nu iti schimbi perspectiva dacă ochii mintii tale nu pot pătrunde mai adânc. Si nici timpul nu te ajuta, si nu te mai îmbrăţişează, devii duşmanul lui pentru ca lupţi contra si încerci sa pui petice in loc de bucăţi întregi. Coase-mi un vis, reda-mi o fărâmă de timp, dar întoarce-te pe acelaşi drum..acelaşi drum nebun.E atât de greu sa încropesc o fraza logica, e un război fenomenal, dar totuşi, vreau sa-mi amintesc, ca aici a fost un capăt de tara .. si un vis doborât înainte sa apuce sa zboare…Nu respinge niciodată pe cineva in mod gratuit.

Iubire : chin sau fericire?

Dragostea sau cel mult iubirea sunt ca vantul, le simti, dar nu le poti vedea. Asa si cu sentimentul magic, il simti, il arati uneori, dar dispare la fel de repede cum l-ai simtit. Suntem in stare sa urcam munti, sa calatorim pe mari, sa descoperim tarmuri si continente noi, dar nu suntem in stare sa ne daruim. Niciodata completi, mereu cazuti pe ganduri, tot timpul in cautare, si niciodata langa persoanele potrivite. This is life. Intr-un cuvant sau mai multe cuvinte, suntem in locurile gresite,la momentele nepotrivite. Fericirea e un stimul, un excitant aparent al simturilor. Ne inducem stari de euforie, din micutele stimulente ale nervilor. Totul este efemer. Ca si ceata, apare odata cu zorile, si se disipeaza incet pe masura ce vine ziua peste ele. Zorile sunt o imbinare a noptii cu dimineata, un fenomen. Noi ne bucuram de tot ce ne ofera natura, inconstient. Mereu cerem mai mult, dar nu incercam sa si oferim inapoi. Suntem niste oameni mari, intr-o lume pierduta de ea. Nu stiu daca am putea sa ne regasim, sau totusi mai exista ceva pur si onest in noi ca sa avem cu ce lucra?Si asa se nasc regretele,remuscarile, sau orice alt tip de sentiment ceata.Nu sunt omul in masura sa critic, sau sa asist la ceea ce se intampla in jurul meu, ma las usor cuprinsa de sentimentele cele mai puternice, si mereu sunt in cautare de ceva mai intens decat ceea ce am simtit anterior. Suntem chiar influentabili, si daca ni se ofera ceva magic, nu stim decat sa deterioram.Dar de fiecare data natura, sub ochii ei suntem marionetele ce ne jucam scena. Ea este martorul vesnic al tuturor schimbarilor. Ea si timpul. Doi martori atat de ingemanati care nu se schimba niciodata. Poate doar decorul, dar ei doi vor ramane pururea, altceva nu mai exista atat de permanent si de perfect. Iubirea? Ce este iubirea? Datorita iubirii am avut razboaie, in timpurile vechi, se duelau pentru sentimentul iubirii, trofeul lor era o femeie, care intruchipa idealul de atunci, apoi s-au pornit razboaie,calul troian a aparut datorita unei povesti de dragoste,ideile apar din dorinte nestavilite, si se nasc basme si legende. Omul are lipsuri, el si-ar dori ca Mohamed sa ajunga la munte, dar cel mai bine ar fi ca muntele sa vina la Mohamed. Si daca iubirea ne pune obstacole atat de mari, totusi noi pentru ce luptam? Caci sentimentul acesta se naste din dureri. Iubirea mamei pentru copil, un copil care la nastere provoaca dureri chinuitoare, se uita la cateva secunde dupa ce ochii mamei intalnesc pe cei ai creaturii care s-a format din trupul si sangele ei, o alta durere ce naste iubire. Ciudat, cum de fapt iubirea aceasta creeaza dureri, cum se explica, cum din lucruri groaznice apare ea. Si de fapt ce ne ofera? Un armistitiu pe timp de razboi, un moment de pace in durere, ganduri nemuritoare in iadul propriu, si suntem atat de legati de un sentiment ce manjeste de-a lungul istoriei tot ce ar fi trebuit sa fie frumos. Nu suntem in schimb recunoscatori, pentru ca nici macar iubirea nu ne multumeste, si putini sunt cei ce o ridica la adevaratul rang, caci nu mai exista domnite de vita nobila ce din stima si respect sunt curtate, nici cavaleri pe cai albi. Odata cu iubirea apar si alte nobile trasaturi, iubirea infrumuseteaza, dar in acelasi timp denigreaza, sau injoseste, sau poate nu mai vad eu nimic frumos in ea. Dar uite, de-a lungul secolelor, ce s-a nascut pe langa iubire: un razboi, un duel, o capcana din dragoste. Ucidem pentru iubire, nu ar trebuii sa ni se para ceva suspect? Ne impinge la limitele extreme ale fiintei noastre, da nastere monstrilor oribili ce se ascund in subconstientul adormit.Iubirea, un sentiment atat de frumos, si totusi atat de periculos. Pentru ca nu stim sa il controlam, preia controlul asupra noastra. Si atunci devenim sclavii propriei noastre iubiri. Se zice ca este oarba, dar ne orbeste atat de tare incat suntem in stare sa facem lucruri abominabile? Justificarea: Iubim. Dar cine ne da drept ca sa motivam o crima prin iubire? Ar trebuii sa ocrotim persoanele pe care le iubim, nu sa le inrobim, nu sa le facem vinovate pentru ca unul din noi simte. Iubirea dezvolta si trezeste tot ce ne chinuim sa ascundem atat de greu in noi. Caci suntem niste monstrii slefuiti de trecerea timpului.