No more!..si sti la ce ma refer,opreste-te!

..ti-am zis sa incerci!

-Ti-am zis sa încerci sa pari surprinsa.. am vrut sa fie mai mult de atât !

- Dar sunt, zise ea cu ochi măriţi de uimire.

trezindu-se in mijlocul nopţii, cu pielea plina de broboanele picăturilor de transpiraţie ce nu-i părăseau corpul ci se prelingeau încetişor, lăsându-i o senzaţie cutremurătoare in fiece fibra a trupului, se uita in jur, dar nu era nimic decât lumina lunii ce pătrundea uşor prin crăpătură draperiei de culoare închisă, vedea un simplu dans al razelor lunatice pe acea ţesătură satinata de-un albastru întunecat..

cobora din pat, maieul ii căzuse de pe umărul drept, il zărise in treacăt,dar nu-i pasa,oricum avea sa se întoarcă in acelaşi pat cald..iar maieul ii acoperea suficient din pielea alba încât traversând in viteza sa bea un pahar cu apa, nu va flutura dezvelindu-i formele pline si voluptoase.

Se întoarse..

- Ti-am zis sa pari surprinsa, am vrut sa fie mai mult de atât ! zâmbii el cu al lui zâmbet alb strălucitor, parca o orbea simplul fapt ca zâmbea, sau poate era aura lui radianta, ce emana forţă, masculinitate, iubire…

- Dar sunt, zise ea in continuare, încercând a se dezlipi de acel moment magic, si încercând sa privească in jurul ei, uitase ca el se referea la cadrul primitor in care o invitase,încerca sa încropească o propoziţie coerenta,desi era înmărmurită de privirea lui calda, de chipul lui copilăresc, de ideea ce-o pusese in aplicare, si de încântarea ce i se citea, după ce ii văzuse expresia surprinsa a ei.

- ..îţi place ?încercând sa para modest, deşi era convins ca acest mic paradis creat de el ii va tăia răsuflarea.

dar ce nu stia el, era ca ea iubea persoana, gestul era infim, inima ii bătea doar pentru ca ştia ca-l poate face sa zâmbească în cel mai negru moment,era darul ei suprem, el si zâmbetul lui sincer.

..ramase un pahar de vin rosu, părea a fi de culoarea sângelui închegat, se scurgeau câteva picături pe marginea paharului..cineva băuse proaspăt din el..luminile de un rosu stins, acum arătau a lumini rozalie, se consumaseră pana si luminile din preajma lor..ceata din oglinda încerca a desena doua trupuri înfierbântate, încă înfierbântate, dar ceata le ascundea perfecţiunea..erau doua trupuri împreunate in euforia extazului încât nici de-ai fi vrut n-ai fi putut sa le separi.

Sângele ii pompa mai repede prin vene, inima se contracta de doua ori mai repede,apa ii fugea de pe frunte formându-si un drum înspre tâmple si ascunzându-se rapid in valea formata de sânii ei…

Brusc ii trecu prin fata ochilor decorul : petale de trandafiri rozalii amestecate cu petale albe formând un covoraş ce o direcţiona înspre sala unde in fata ochilor un foc mocnea in linişte, nu se auzea nimic decât sunetul lemnelor ce pârăiau din când in când in timp ce focul le cuprindea, lumânărele de-o parte si de alta a covoraşului ce in continuare ii direcţionau si acum luminau calea creând o atmosfera feerica,o rochie agăţată de marginea unei uşi întredeschise, de un alb spumos ca laptele…maieul neglijent ce-l purta, ii aluneca de pe piele,la picioare,dar de îndată ce încercă a se îmbrăca in rochie, o mana o cuprinse de mijloc sărutând-o încetişor pe gat,lăsându-i in urma parca o amprenta buzelor lui ce păreau a fi foc,si ghidând-o cu fata înspre el, ţinea doua pahare de vin rosu in mana.

Privindu-si reflecţia in oglinda ce-i străpungea pe amândoi provocator, văzu .. – era goala..

..respirând neregulat, se trezi,si sângele se încumetă a porni din nou la galop..era un vis,dar unul ce merita a fi memorat in timp,fuse un joc ce mintea i-l montase,fuse o festa ce dorinta i-o jucase..totul fuse, si nimic nu se intoarse.

..e doar un soc...

E nevoie de un soc, mereu e nevoie de un soc, de o intensitate mai puternica, de un soc in principiu,ca sa te scoată din amorţeală, sa te scoată dintr-o stare de nostalgie. E nevoie de un soc sa iti revii la viata, sa iti ridici ceata din ochi, sa alungi fumul din nări, sa vezi lucrurile pure. E nevoie mereu de acel stimul intens, care trezeşte totul prin tine, pune sângele in mişcare, iti lasă adrenalina sa alerge in voie, sa-ti bata inima de parca ar fugi, dar e nevoie de un soc.


De ce totuşi avem nevoie de un soc, nu ar fi mai simplu sa le facem?! dar ce ne-ar mai lasa un gust dulce si sărat in gura, ce ne-ar mai face ochii sa sclipească, mintea sa încolţească, sufletul sa se înalţe ?Nu ar mai fi un soc, nu ai mai avea satisfacţie, nu ti-ar mai provoca un fel de placere murdara si perversa in acelaşi timp, caci nu ar mai fi un soc.



Ce foc ti-ar mai curge prin vene, ce somn neliniştit te-ar mai trezi in mijloc de noapte transpirat de parca ai alergat 10 kilometrii la galop, ce dorinţe ascunse s-ar mai realiza dacă totuşi nu ar exista un soc? Ce senzaţii neşlefuite, ce simţuri adormite, ce monştrii din noapte sa mai iasă la suprafaţă dacă nu ar fi un soc? De ce as mai continua dacă as fi in siguranţă, ce riscuri mi-as mai asuma daca nu as avea un stimul? Ce simt de libertate, cum as mai aprecia libertatea si independenta ce o am, ce fel as percepe viata? Ar fi goala, ar fi o coaja, si in esenţă as găsi nimic. Pentru ca nu ar exista socul. Nu as mai putea sa vad ca lumea se termina când sunt ameninţată, nu as mai putea sa plâng de parca pământul se rupe dacă nu as fi îmboldită, si atunci de ce sa renunţ la viata? De ce sa renunţ la riscuri, de ce sa nu o complic in continuare ?


Si pierdem din intensităţi, pe parcurs uitam sa fim spontani, uitam de adrenalina, si ne complacem in peisajul sec si monoton, ne lăsăm definiţi de rutina si tabieturi, de obiceiuri cotidiene si de vise stinse. Devenim din ce in ce mai mult cei de mâine, si din ce in ce mai puţin cei de ieri.


De ce as mai face terapie prin scris, de ce sa imi mai caut un refugiu de nimeni atins, de ce sa sap in conştiinţa-mi veşnic prea treaza, fără un soc.De ce mi-as forma realităţi alternative, de ce as avea doua timpuri ale unei singure realităţi, de ce sa încerc sa le cuplez intre ele, fără un soc. Curând voi fi un robot, dar pana atunci nu vreau sa ma trezesc ştiind ca am uitat sa fiu cea de ieri, si am devenit cea de mâine. Inca pot, asa ca loviţi-ma, societate, concepţii,răutăţi, meschinării, cu tot ce aveţi mai bun, nu-mi daţi ocazia sa respir, ca eu din şocuri si decepţii trăiesc, asa ma definesc.



Câteodată focul arde mocnit, o stinghie e tot ce-l porneşte pe un drum ferit, ma propulsează in lumile voastre, eu le deschid, le ating iar apoi ele se incendiază pana ajung scrum. Si din cenuşă eu renasc. Am nevoie de un soc, sa ştiu ca nu trăiesc pentru ziua de mâine, ci pentru şocurile încă neîntâlnite.


E nevoie de el ca sa apreciem puţinul cel avem. Un soc, benefic pentru corp, minte si suflet,pentru toate 3 dimensiunile ce le cream, pentru toate basmele si legendele ce le asimilam.

Si acum simt ca mi-e dor, si imi erodează mintea cu spor, si imi sapa in inima si imi lasă dare cumplite, dar e un soc, ce e vioi si trece prin minte ca un suflu de foc, dar iti urez somn usor puisor, oricât imi este mie de dor..astăzi cerul a plâns cu lacrimi îngheţate, si eu am rămas amestecata in dansul fulgilor plutitori..si am început sa visez..la al meu dor,dar e un soc..si cum as mai putea face distinctia intre furtuna si cutremurul ce îmi tropăie întreaga fiinţă dacă nu as avea parte de acest dor nemuritor...
In schimb..e doar un soc.

J'accuse..a toi!

J'accuse les coeurs battant sans raison,

J'accuse les êtres humains que veulent de plus en plus oublier les sentiments,

J'accuse les gens d'avoir un âme pétrifie,

J'accuse toutes les hommes que ne voyant pas les autres autour d'eux,

J'accuse l'amour que nous fait des esclaves pour les gens auxquels nous donnons le coeur, les sentiments et tout notre personne.

J'accuse a toi, je t'accuse pour ma douleur que ne passe pas, je t'accuse parce que tu sent mon amour, tandis que je souffre, tandis que toutes mes jours, minutes et heures sont dédiée a toi.

J'accuse ce monde gelé,

Je t'accuse mais finalement je m'accuse, je suis la seule coupable et souvent je vois toutes mes fautes.

O poveste de-a mea..

Intr-un timp vechi si abandonat, într-o noapte neagra si închisă, negrul cobora pe geam, ploaia se scurgea alene pe geamurile încărcate de picături strălucitoare..încerca a-i da o semnificaţie, încerca a-i vedea căldura din inima .. si sunetul din spate o fura si un suspin ii scăpă.. era doar o amintire..una grea si încărcată de timpuri vechi si noi..de voi doi, de amândoi. Au trecut vanturi si ploi, anotimpuri si zile pline de nori..a venit si soarele sa-i îndulcească ziua, dar într-o zi..când el se strădui, s-a ridicat sus sus pe cer si a zis - de aici pot sa te privesc fără sa te mai încălzesc..si apoi..ii flutura parul în adierea sprintena a vântului.. fântâna inimii se îngheţa, si dorul din urma o cuprinse..Ti-as fi spus de m-ai fi întrebat, ti-as fi spus, ca in mine suntem eu si tu, ca ceea ce seamănă a distincţie de persoane e doar o îngemănare de suflete, ti-as fi spus, ca ploaia imi aminteşte de tine, ca ma calmează si marea ma adoarme,culorile ei prinse in valurile tremurătoare imi dau fiori si ma priveşte de parca m-ar chema, ti-as fi spus ca nu respir fara sa-mi amintesc de tine, ti-as fi spus ca orice ai face vei rămâne tu si cu mine…dar acum, acum ce a mai ramas, ce as putea sa adun si sa scad…dar vezi tu, ai privit prin mine si nu cu mine, si ai vazut ce ti-ai dorit, si acum.. marea e învolburată, si inima e deja plecata…fi sigur ca se va intoarce, dar face o călătorie, in jurul raţionalului se învârte si se teme de aprofundarea sentimentalului.. dar tu esti o aventura plina de neaşteptat, te întreci cu timpul, jonglezi cu inima mea si tresalt, umbrele ma înconjoară, dar te voi păstra, in castelul de basm, in noaptea neagra si închisă. Dar ei, cei ce zâmbeau la ziua de ieri vor fi permanenţi, se vor opune tuturor si vor rezista oricăror fenomene dezastruoase ale naturii, ei doi isi vor găsi drumul înapoi, vor trai ca si când mâine nu ar mai fi, caci sunt doi copii…exista o legatura nepătrunsa de natura umana, ceva mai presus de tot ce e comun, exista e un cuvant bun, caci in fantomatica legătură ce o împart, nici densa ceata nu trece, nici suflet de om nu se aude, nici răzleţe rafale de vânt nu adie, caci e strânsă, si asa va rămâne..si cum sa nu auzi cand vântul şuieră nervos, când noaptea plăpândă se lasă ameţită de promisiunile false ale stelelor magice, si de ce ai vrea sa ignori când totul te aşteaptă cu usa deschisa….

Nu respinge niciodata pe cineva in mod gratuit!

Unde sunt şi unde eşti, de ce te caut şi nu te mai găsesc ? Dar apoi eu rămân, si tu priveşti..Nu respinge niciodată pe cineva in mod gratuit...Tot încerc, si încerc si nu-mi iese ,si tot scriu, si tot nu-mi iese nimic . Nu mai pot sa gândesc, si totul e amestecat si e o ceata densa. Se nasc nişte valuri de gânduri in capul meu si nu pot sa ma concentrez la altceva. Ma pot gândi la tine si la noi. Ma pot gândi la ceea ce s-a întâmplat in prezentul apropriat, trecut devenit. Sunt mii şi mii de lucruri frumoase in cele mai mici gesturi insignifiante, sunt culori si artificii, fluturi si apartenenta. Eu aparţin momentelor, clipelor. Eu aparţin intensităţii, imaginaţiei fanteziste, viselor murdare. Eu aparţin ţie. Pentru ca lângă tine am tot si nimic. Langa tine ma pierd si ma regăsesc. Langa tine pot sa adorm si sa-mi doresc liniştită sa nu ma mai trezesc. Tu imi dai ce nu cer, si iau ce nu imi doresc. Si totuşi eu fără tine cine as fi ? M-am definit, in comparaţie cu tine, am învăţat ca fără tine eu aparţin pustiului îngheţat, aparţin singurătăţii si raţionalului, când tu nu eşti, e lipsa ce te înlocuieşte. O lipsa, lipsa sau un gol. Dar totul e in vis, si realul e asa de distinct, e rece si seamănă a toamna ploioasa. Totul e gri, si dispare sub norii plumburii si nervoşi. Nici soarele nu mai răsare, nici inima nu mai cere, caci tu iti iei toată lumea si imi lasi un gol. Tu ramai, dar nu total, tu imi dai, dar nu total, tu ai vrea, dar te pierzi in lumea ta. Si cum as putea sa fac fata unei lumi ce nu o cunosc ? O cunoşteam, dar ai început sa o ascunzi. Si ai început sa uiti cine sunt, cine eram. Suntem la fel, cum eram si înainte. Nu mai încerca sa uiţi, sa laşi in urma, nu încerc sa acopăr nici un trecut, nu încerc sa îngrop nimic, ci doar vreau realul. Vreau momentele in care iti simţeam respiraţia, in care iti auzeam inima cum bătea, iti vreau căldura, dar nu vreau un corp gol. Il vreau pe cel care nici in somn nu-mi dădea drumul, pe cel ce visele nu-l influenţează, ci ma tine aproape de inima lui. Pe cel in ai cărui ochi vad adevărul chiar de buzele mint..Nu vreau sa pierd umbra viselor ce mi-au mai rămas, nu am nevoie de un coşmar dureros, nu as vrea sa arunc peste umăr tot ce m-a transformat la loc in ceea ce sunt langa tine.Si « langa tine » a început sa sune a vis, sa sune a dorinţă, sau cel puţin a nevoie, ca are nevoie de materializare. In schimb nu vreau sa vad o persoana aparenta, pustie, care sta langa mine si pierdut in alte dimensiuni. Cat este de greu oare, sa fugi de tine si sa dai de un alt tu, cat de usor poţi sa uiţi si sa revii altfel ?Nu ai cum sa schimbi dacă in proces nu te laşi ajutat de ceea ce te înconjoară. Nu iti schimbi perspectiva dacă ochii mintii tale nu pot pătrunde mai adânc. Si nici timpul nu te ajuta, si nu te mai îmbrăţişează, devii duşmanul lui pentru ca lupţi contra si încerci sa pui petice in loc de bucăţi întregi. Coase-mi un vis, reda-mi o fărâmă de timp, dar întoarce-te pe acelaşi drum..acelaşi drum nebun.E atât de greu sa încropesc o fraza logica, e un război fenomenal, dar totuşi, vreau sa-mi amintesc, ca aici a fost un capăt de tara .. si un vis doborât înainte sa apuce sa zboare…Nu respinge niciodată pe cineva in mod gratuit.

Iubire : chin sau fericire?

Dragostea sau cel mult iubirea sunt ca vantul, le simti, dar nu le poti vedea. Asa si cu sentimentul magic, il simti, il arati uneori, dar dispare la fel de repede cum l-ai simtit. Suntem in stare sa urcam munti, sa calatorim pe mari, sa descoperim tarmuri si continente noi, dar nu suntem in stare sa ne daruim. Niciodata completi, mereu cazuti pe ganduri, tot timpul in cautare, si niciodata langa persoanele potrivite. This is life. Intr-un cuvant sau mai multe cuvinte, suntem in locurile gresite,la momentele nepotrivite. Fericirea e un stimul, un excitant aparent al simturilor. Ne inducem stari de euforie, din micutele stimulente ale nervilor. Totul este efemer. Ca si ceata, apare odata cu zorile, si se disipeaza incet pe masura ce vine ziua peste ele. Zorile sunt o imbinare a noptii cu dimineata, un fenomen. Noi ne bucuram de tot ce ne ofera natura, inconstient. Mereu cerem mai mult, dar nu incercam sa si oferim inapoi. Suntem niste oameni mari, intr-o lume pierduta de ea. Nu stiu daca am putea sa ne regasim, sau totusi mai exista ceva pur si onest in noi ca sa avem cu ce lucra?Si asa se nasc regretele,remuscarile, sau orice alt tip de sentiment ceata.Nu sunt omul in masura sa critic, sau sa asist la ceea ce se intampla in jurul meu, ma las usor cuprinsa de sentimentele cele mai puternice, si mereu sunt in cautare de ceva mai intens decat ceea ce am simtit anterior. Suntem chiar influentabili, si daca ni se ofera ceva magic, nu stim decat sa deterioram.Dar de fiecare data natura, sub ochii ei suntem marionetele ce ne jucam scena. Ea este martorul vesnic al tuturor schimbarilor. Ea si timpul. Doi martori atat de ingemanati care nu se schimba niciodata. Poate doar decorul, dar ei doi vor ramane pururea, altceva nu mai exista atat de permanent si de perfect. Iubirea? Ce este iubirea? Datorita iubirii am avut razboaie, in timpurile vechi, se duelau pentru sentimentul iubirii, trofeul lor era o femeie, care intruchipa idealul de atunci, apoi s-au pornit razboaie,calul troian a aparut datorita unei povesti de dragoste,ideile apar din dorinte nestavilite, si se nasc basme si legende. Omul are lipsuri, el si-ar dori ca Mohamed sa ajunga la munte, dar cel mai bine ar fi ca muntele sa vina la Mohamed. Si daca iubirea ne pune obstacole atat de mari, totusi noi pentru ce luptam? Caci sentimentul acesta se naste din dureri. Iubirea mamei pentru copil, un copil care la nastere provoaca dureri chinuitoare, se uita la cateva secunde dupa ce ochii mamei intalnesc pe cei ai creaturii care s-a format din trupul si sangele ei, o alta durere ce naste iubire. Ciudat, cum de fapt iubirea aceasta creeaza dureri, cum se explica, cum din lucruri groaznice apare ea. Si de fapt ce ne ofera? Un armistitiu pe timp de razboi, un moment de pace in durere, ganduri nemuritoare in iadul propriu, si suntem atat de legati de un sentiment ce manjeste de-a lungul istoriei tot ce ar fi trebuit sa fie frumos. Nu suntem in schimb recunoscatori, pentru ca nici macar iubirea nu ne multumeste, si putini sunt cei ce o ridica la adevaratul rang, caci nu mai exista domnite de vita nobila ce din stima si respect sunt curtate, nici cavaleri pe cai albi. Odata cu iubirea apar si alte nobile trasaturi, iubirea infrumuseteaza, dar in acelasi timp denigreaza, sau injoseste, sau poate nu mai vad eu nimic frumos in ea. Dar uite, de-a lungul secolelor, ce s-a nascut pe langa iubire: un razboi, un duel, o capcana din dragoste. Ucidem pentru iubire, nu ar trebuii sa ni se para ceva suspect? Ne impinge la limitele extreme ale fiintei noastre, da nastere monstrilor oribili ce se ascund in subconstientul adormit.Iubirea, un sentiment atat de frumos, si totusi atat de periculos. Pentru ca nu stim sa il controlam, preia controlul asupra noastra. Si atunci devenim sclavii propriei noastre iubiri. Se zice ca este oarba, dar ne orbeste atat de tare incat suntem in stare sa facem lucruri abominabile? Justificarea: Iubim. Dar cine ne da drept ca sa motivam o crima prin iubire? Ar trebuii sa ocrotim persoanele pe care le iubim, nu sa le inrobim, nu sa le facem vinovate pentru ca unul din noi simte. Iubirea dezvolta si trezeste tot ce ne chinuim sa ascundem atat de greu in noi. Caci suntem niste monstrii slefuiti de trecerea timpului.

Am fost ..

Am fost : prima dragoste a lor, copilul pierdut, sora, prietena, iubita, parintele..si fiecare experienta m-a marcat, am fost tot ce au vrut ei sa fiu..si am fost mai buna sau mai rea in fiecare rol ce mi l-au desemnat. Dar acum nu-mi mai gasesc rolul in lumea asta, nu mai stiu daca apartin sau nu de mine, sau de vreun rol anume.. As vrea sa fiu iubita cuiva, aceasta este o experienta pe care trebuie sa o incerc, nu doar una pasagera, efemera sau trecatoare .. ci as vrea sa vad cum ma pot metamorfoza in alta persoana distincta de ceea ce sunt eu cand nu mai am nimic decat un gol ! Pentru o lume in care nu am vrut sa intru, m-a luat in piept mult prea devreme, mult prea mult, si poate nici nu mi-as fi dat seama daca nu m-as fi lovit de constientizare. Si am constientizat .. duc o viata solitara.. independenta, libera. Solitar..nu e un cuvant rau, dar nici unul care face bine.. foloseste-l sa definesti starea cuiva cunoscut, foloseste-l sa dai de gandit cuiva ..alatura-l de inca doua sau chiar 3 cuvinte si o sa iasa o propozitie trista, si singuratica. O sa fie un gol acolo de umplut, dar solititudinea nu o umpli, ea nu e decat o stare, o stare de constientizare,si cand loveste,curge sange, si nu din cel obisnuit,ci curg cheaguri,si ai sta si te-ai uita cum se preling picaturile alea vesele si de rosu colorate, dar trebuie sa faci ceva sa le opresti, caci fara sange..nu ai mai traii..dar nu de asta s-au nascut miturile vampirilor ? Nu de asta ei sunt asemanati singuratatii vesnice, nu ei au frumusetea tineretii si blestemul imortalitatii ? Ei se metamorfozeaza cand le este foame, atunci cauta caldura si inimi fierbinti, pentru scurte momente, se hranesc. Nu la fel facem si noi ? Nu ne incomodeaza singuratatea, o acceptam, cum vampirii isi accepta destinul necurmat de trecerea timpului, plecam in cautare doar cand povara singuratatii ne apasa mult prea tare, cand nu o mai putem cara, impovaram pe altcineva,provocam durere altcuiva, doar pentru a ne hranii noi si pentru a vedea ca nu suntem singuri, ci impartasim durerea aceasta asa de comuna, bun atunci si vampirii sunt indreptatiti sa fie creaturi neintelese, frumoase, imortale si pot sa provoce durere, o fac doar ca sa nu constientizeze, cel putin ei au o scuza, una temporara, dar nu pot fi considerati gresiti. Asa ca sa fim vampiri, sa ne unduim in timpul inghetat, sa sorbim din efemerul stancos, sa alungam singuratatea secolelor, sa alinam sufletele de gheata si sa ne incalzim sub intunericul noptilor. Sa rasara luna in fiece colt de pamant, sa suferim ca si cand nimic nu ar mai fi,si apoi sa alunecam in capcana inimii si in psihicul bolnav. Sa nu mai globalizam,ci sa limitam totul, sa restrangem in loc sa largim concepte invechite. Si cand soarele rasare sa fim ascunsi sub paturi, sa ne delectam cu mirosul noii dimineti ce nicicand nu vom mai putea sa o lasam a ne impresura..dar totusi o sa fim legati de noaptea vesnica si vom deplange ziua insorita, vom avea o soarta,si va fi unicat, solitari. Nu mai stiu ce as mai putea fi, dar azi,poate nu este locul si nici planeta potrivita pentru mine.Si pentru cineva care nu a vrut sa faca parte din amalganul acesta, sunt mai integrata ca niciodata, desi o pestera mi-ar prinde bine, chiar o si o viata de ascet m-ar trezi la alta realitate decat aceasta.Si totusi eu apartin cuiva ?

I am lost and never found!

It’s incomplete .. i feel lost.. trec prin mii de stadii alunec si ma ridic la loc. Ma preling usor pe sub pielea mea, si apoi devin o solutie impermeabila. Azi sunt rece, maine calda, acum vesela, apoi trista. Urc, cobor..trec peste mine sute de scari . Sunt incompleta, sau prea excesiva. Urasc/iubesc la intensitate maxima, uit in cateva secunde,si apoi ma mir de ce explodez la fiecare cateva nanosecunde, de ce fiecare particula din mine tinde catre scopuri si dorinte diferite. Sunt inconstanta, nestapanita si mereu fac in asa fel incat sa mi se permita sa fiu sute de persoane care tot se razboiesc sa iasa la suprafata. Depresie, ar trebuii sa ma caracterizeze, dar nu sunt nici macar atat .. chiar de alunec spre abisul singuratatii niciodata nu sunt singura, mereu ma insoteste cate un eu, si oricat as vrea sa nu ma mai astepte nimic pe fundul tristetii, eu mereu mai am un eu. Si totusi, am demonstrat ca sunt ceea in ce cred, am demonstrat ca sunt demna sa respir acelasi aer comun, ca ma pot adapta, ca in procesul lung al cautarii originii acestei civilizatii pot apartine si eu. Ma pot pierde de o identitate, si pot gasi rapid o alta care sa ma reprezinte. In capul si mintea mea sunt mereu doua personalitati, una foarte nociva si extrem de intensa, cealalta foarte serena si altruista, generoasa.. ciudat este cum ma pot imbina eu cu eu..de cele mai multe ori ma vad prin ochii mei, si nu imi dau seama de ce persoana cu care incerc sa vorbesc sunt eu insumi, de ce sfaturile ce zboara pe ale mele buze sunt mai mult facute sa ma ascult,dar nu o fac. Si asa imi intind capcane singura, cand nu trebuie, la momentul inoportun eu sigur voi fi persoana care se arata cea mai dornica sa pice tap ispasitor, si totusi as face toate astea din umanitate, din generozitate. Simt totusi cum anumite chestiuni zilnice imi scapa din vedere, cum am incetat sa mai caut acul in carul cu fan, cum ma indepartez de voi, de societati, de tot ce ma inconjoara, simt nevoia de a fi singura si de a nu avea nimic. Am tentativa de a ma autodistruge si de a nu mai recladii nimic, vreau sa fiu un eu auto-distructiv, sa renasc, sau nu din cenusa,dar cel mai probabil e timpul sa schimb ceva. In genere oricum am uitat cine sunt, si in multitudinea de personalitati ce ma devoreaza intre ele, nu mai gasesc nimic atractiv sa ma reprezinte. Ceva ma face incompleta, si cand nu pot pune punctul pe I, mai dispare cate o trasatura definitorie a caracterului meu nedefinit…si ma invart intre cuvinte, sperand, cautand ceea ce nu mai am, dar poti gasi ceva ce nu ai avut ? Sau cel putin ceva ce ai pierdut ? Niciodata nu se intoarce la fel, mereu schimbarile, sau aparenta schimbare permanenta prin care trecem sunt diferite. Nu te mai calmeaza, nu iti mai ofera liniste in intuneric, nu te mai aduce la lumina, nu te mai incalzeste, si apoi ..de ce ? This is life. Mai ramane doar sa o infruntam, cu armele putine care le mai posedam, si sa continuam, caci speranta moare ultima, si dupa ea si eu. Te astept dincolo de acest meleag, acolo unde in nestire voi putea sa ma lepad de tot ceea ce este lumesc, si voi uita tot ceea ce nu mai am, si nu voi mai avea.

Sunt bine azi, multumesc de intrebare, dar tu ?

Este totul bine ? E intrebarea care mi-o pun mereu. Da, si oficial totul este superb. Acum te intreb pe tine, este totul bine ? Si apoi intreb pe restul ce ma inconjoara. Am incetat sa mai fac acest lucru, aceasta intrebare cu sens ascuns. Nici macar pe mine nu m-am mai intrebat in ultima perioada. Si ne ascundem intre mii de masti,si cedam psihic tot mai mult, dar zambetul meu il sterge pe al mastii ascunse. Facem ceva in privinta aceasta ? Nu, si nici un deget nu se va misca fara vointa sau stirea mea. A ta, a tuturor, a noastra. Intrebari se nasc zi de zi, dar punem intrebarea corecta ? Esti bine azi ? Ai nevoie de ceva ?Nu sunt bine azi, nu voi fi. Putem sa recunoastem deschis si sa dam actiunilor noastre tacite si inchise un imbold ? Nu. Oameni, sunt si eu om. Si din experienta mea personala stiu ca las totul sa se incarce, sa ma inghita. Si apoi ies la lumina cu o noua zi in minte,dar cu o veche durere in inima. Si generalizez, deoarece toti facem la fel. Una aratam, una simtim, si alta facem. Suntem simpli spectatori, nu alteram cursul vietii, nu intervenim in ceea ce noua ni se intampla. Si totusi, esti bine azi ? Nu. E raspunsul corect, si ar trebuii sa elaboram. Dar cine sa o mai faca, ce oameni ne-am mai numii, cum am mai forma legaturi false si ipocrite, fara el..teatrul ce ne desira pe fiecare in parte. Si las totul sa se petreaca prin fata ochilor, camera cu care imi vizualizez si asist la propria-mi viata. Am uitat, am facut ce m-am temut cel mai mult. Am uitat sa fiu eu. Exista o scapare totusi, dar nu as mai putea sa lupt contra curentului. Si nu, nu sunt bine astazi. Simt cum ma deghizez in fiecare zi intr-un clovn cu un zambet larg, cum distrez publicul spectator, si cum uit ca totusi ceva ma retine. Si apoi om sunt, si dezamagiri ma pandesc la fiecare colt, si un singur cuvant e tot ce forteaza actiunile false. Uneori, as vrea sa asist la povestile altcuiva, as vrea sa mai pot asculta freamatul din lumea altuia. Consider ca am ascultat destul. Si acum, tu ma mai poti asculta ? Evident,m-ai auzit vreodata ? ar mai fi o intrebare. Si intrebari punem mereu, dar niciodata pe cea care trebuie. Aparenta, e tot ceea ne mai salveaza. Prin aparente devenim actori fortati,sau niste masti ingrozitor de teribile, teribile in sensul bun, pentru ca ne lasam dusi de val,si uitam sa mai fim cine suntem, si in lipsa unui bun critic, doar luam notite si continuam sa ne amestecam in scena vietii noastre. Si de ce suntem asa de plapanzi, de ce suntem asa de fragili, de ce toate zidurile coboara la cel mai mic semn de afectiune, le dorim. Oameni,oamenii sunt prea simpli. Si simplitatea e ceea ce ne distruge putinul ramas din noi. Imitam, sau cel putin incercam, slabe sanse sa ajungem vreodata niste profesionisti in ale teatrului arte, o tentativa, asa s-au concluzionat ideile,suntem o tentativa de teatru prost. Nu suntem nici macar obiectivi, mereu subiectivi, pentru ca pierdem sirul scenelor. Si te mai intreb o data,si va ultima..esti bine azi ? Sunt bine azi, multumesc de intrebare, dar tu ? Si ne mai mintim putin, ca aceasta realitate e asa departe,cand de fapt ea te bate pe spate.

Ultima zi .. de ieri!

Te intreb si ma intreb de ce ? Oare nu e clar? In prostia in care ne invartim zi de zi, nu se vede? Nu intelegi, nu , nici nu ai avea cum, dar ce sunt eu sa te mai intreb. Existau undeva limite, vrem sa fim sinceri, dar nu am putea accepta sinceritatea totala, un adevar pe jumatate spus ar suna mai frumos. Vrem sa nu fim altoiti de vise, ci taiati cu realitate, dar nici pe departe sa o putem inghiti asa cum este. Vorbim, ascultam, adulmecam despre lucruri mari,atribute profunde,ciudat este ca nu suntem in stare sa le si folosim asa cum trebuie,ci doar pe jumate ca asa suntem noi, niste fiinte pe jumatate complete. Suntem lasi, si nu indraznim sa ne lovim de pereti goi, sunt durerosi,si desigur, noua nu ne place durerea, caci suntem oameni ce incercam sa fim diplomati. Folosim, tot ce ne inconjoara, dar nu gandim, nu avem scrupule, suntem niste coji goale, automatizate. Nu schimbam nimic, ca ne place sa ne abandonam placerii de a fi cat mai perversi,manipulanti, si ne iubim asa cum suntem, niste fiinte nedefinite. Si trece timpul, nici macar nu avansam, ne lasam cotropiti de sentimente ciudate,despre care nu avem nici cel mai mic habar cum am putea sa le controlam,sau sa le asimilam. Ne jucam, ca ne gadila neuronii, creaza placeri nedescrise, pentru ca suntem copii, si hai sa fim seriosi, cum sa lasi copilul din tine sa moara?Ar fi o crima. Naivitatea cui ar mai ramane? Un atribut atat de ideal, ce permite altcuiva sa-l foloseasca contra celuilalt, desigur cum sa nu facem ceva atat de simplu, intindem mana,luam posedam, ce ne pasa ca se alege scrumul din fiinte asa de frumoase. Dar ce sa facem, suntem oameni, si ne place sa luam ce ne lipseste. Ne contopim in milioane de senzatii zi de zi, experimentam, gustam, dar apoi strambam din nas, cand piesele de sah nu pica asa cum ar trebuii, si pionii indraznesc sa se razvrateasca, caci cum sa aiba ei viata? Si curios este ca nimeni, niciodata nu ia atitudine, ci se amesteca in ceea ce le este intins in fata. Si asa se nasc societatile, cei snobi si aroganti, cei mici si perversi, cei ce nu viseaza la ziua de maine, la zorile colorate.Si apoi, pe cine sa mai dam vina, ce asteptari sa mai avem, incotro sa ne mai uitam, cui sa-i mai cerem dreptate, cand ne place extrem de tare sa uitam cine suntem, si sa fim altii?Dar departe,departe tare de tot acest mare urat,sunt si ei,visatorii, bine ca mai exista si asa ceva,care uite inca au supravietuit, da,doar ca sa faca un paradis al lor,dar cel putin ei viseaza la neatins,la frumos,nu denigreaza realitatea, ci o imbogatesc,ii dau culori,curcubeele se deschid..cu toate ca in realitatea lor putini patrund,dar uite ca exista ei, zburatorii din noaptea albastra. Altruismul,generozitatea sunt de fapt fete ale unei monezi, egoismul asteapta pe partea cealalta, pentru ca nu facem altceva decat sa aratam o fata unei lumi ce cere sa ridice pe altul in slavi, si nu sa-l vada egoist, caci e rau,e urat. Intr-un final, nu exista paradis, doar un iad infrumusetat pe acest pamant. Si spune-mi tu, ce sa mai astept eu de la ziua de maine?Pentru ca azi este ziua de maine pentru care te ingrijiorai ieri.

Unde sunt eu?

Mi-e dor..mi-e dor de mine..de tine..de cea care ai fost..dar oare am fost vreodata alta?Oare m-am schimbat?Oare ce vad e real,oare ce simt e realitatea. Ochii spun ca da,inima spune ca nu.Ma ascund intre pereti,arunc amintiri din trecut,dansez in picioare,ma descalt de frica.imi adun curajul si iti spun..revino-ti ai 20 d ani..si ce daca spune o voce..ii ai degeaba..geana fuge,lacrima o urmeaza..sunt eu,sau realitatea ma ineaca?Sunt eu,sau doar o slaba tentativa de a fi altcineva?ma-nsel cu secunda ce trece, alerg minutul ce zboara, si ma afund in ora cruda. O descriere adevarata de fapte..sunt o amestecatura d caracteristici centrale ale altora,o compozitie nefinisata si un copil chinuit d viata..si ce daca,asta e se mai intampla:)..prefer sa treaca ziua peste mine decat durerea prin inima..prefer minciuna ta,decat o cicatrice.Si cand seara se lasa,m-adun din faramite si incerc sa zambesc pt ziua ce vine,fals dar e singura modalitate prin care mastile se alterneaza, prin care nu vad ura din mine cum debordeaza.Azi nu voi fi ea,azi voi desena o alta..si tristetea va fi o groapa adanca,si nu un fapt real,caci azi voi fi cealalta:).. Azi in nestire ma voi arunca in pustiul societatii nebune. Si voi ramane acolo, ma voi delecta cu fiecare grimasa, si cu fiecare reactie, voi stimula tot ce imi va trece prin fata ochilor, le voi lua tot si le voi asterne nimic. Voi schimba indoiala din mine, cu certitudinea din tine. Voi arunca increderea la gunoi, si iti voi aseza un pat de flori. Te vei lovi de fiecare centimentru de durere faptura nevinovata ce ceri a fi lasata in pace, dar cu fiecare pas inainte, vei simtii doi inapoi. Cu fiecare schimbare de curent, ma vei gasi in mijlocul vartejului aparent.Ma voi pierde intr-un final, vor fi prea multe de asimilat, am sa uit ce mi-a fost punct de plecare, chiar voi abandona, ma va speria,dar in final voi revenii. Pare ca nu as sti cine sunt, dar eu sunt eu. Si in continua schimbare tot voi sti ce caut in mintea mea. E obosita si vrea, vrea o pauza, nu mai vrea sa experimenteze, nu isi mai doreste miracole pe pamant, ci doar liniste in gand. Si cand seara se lasa cine sa o mai inteleaga, cine sa o mai asculte decat ea si ea. Ele doua vor discuta, se vor aseza la un ceai, si vor stabili ce se va intampla cu viata acestei fiinte atat de tulburate de viata ce-o chinuie. Ce sa fie oare, ce-i da aripi sa zboare, ce sa fie cand ea nu mai are stare ? Ce o agita, ce nu-i da somnului liniste ? Un copil intr-o gradina cu minuni, si totul straluceste, si razele se joaca, dar mintea-i in ceata. Ce sa mai fie oare, ce-i va da orizontului culoare ?Cand te voi regasi,voi sti ?Ca sunt eu, sau este ea ?Cand imi voi revenii in starea initiala, voi sti ca nu m-am pierdut in valtoare ? Dar oare, tu mai sti ce statut am ? Si totusi prefer sa simulez,sa adopt ce-i al tau, sa uit mereu ce-mi marcheaza inceputul zilei de maine. Caci in preajma ta mereu, voi fi o alta eu.Si sti, ca ma uiti, uiti cate un pic la fiecare bataie de ceas,si uitarea doare, in urma lasi durere. Nu ti se cere reactie,stimul,simboluri, nici macar prezenta, dar insisti sa sapi acolo nu ar trebui,insisti sa ma uiti in ecou. Si totusi unde sunt eu ? Azi sunt cealalta, maine voi fi eu toata. Manipulam totul de parca ar fi plastilina, si racoarea se lasa, si cerul se innegreste..si inima incepe sa doreasca..caci prefer o minciuna in schimbul unei rani.

Distingem mereu intre un vis, un plan ireal,tridimensional, unde ne regasim adesea cele mai intunecate dorinte. Unde dansam in placerea dorului de a-si implinii aceste plasmuiri fantastice, si apoi patrundem in cel de-al doilea plan, cel real, cel pe care il poti atinge sau te poate atinge, cel care chiar daca ai ochii inchisi nu inceteaza sa te trezeasca, te patrunde nemilos, iti ingusteaza perspectivele, te transforma intr-un robot automatizat ce calca pe tiparele omului obisnuit.
Vise, de fapt se numesc dorintele, ideile fara glas, ce se nasc si mor dureros, pentru ca inclinam spre practic, nu mai cautam sa imbogatim sufletul.
Nu stiu cine sunt sau cum sunt, dar incerc sa ma gasesc, in tine, in mine, in fiecare dintre cei ce trec prin si pe langa mine. Nu insemn nimic in comparatie cu restul lumii, sunt un trecator intr-o mare densa,covarsitoare si nervoasa.
Ascunzi in tine un strain, ce separat de lumea aceasta, ar topii si muntii de gheata. Nu poti fi ce-si doresc altii, dar poti fi ce te transforma inima, nu poti ineca ceea ce ea isi doreste, oricat de stapana ar fi ratiunea..
Elibereaza-te de tine, si traieste fara sa ti cont de maine, timpul zboara si nu iarta, nu-i da motive sa te uite in drum, caci se vor risipii multe dintre visele unui muritor de rand, asa ca inalta-te si treci peste ei, peste mormintele stramosilor tai.
Ai inceput sa iubesti..o persoana, si pe restul sa-i urasti...ai inceput sa vezi ..o persoana..si pe restul sa-i uiti, sa-i lasi sa piara pe limba lor..sa-i lasi in negura. Ai inceput sa privesti in lumea viselor ei..dar ai incercat doar sa analizezi..pentru ca ai inceput sa-ti doresti..o persoana.
Sa-i lasam sa arda, inima sa tresara, timpul sa zboare..totul pentru o persoana..care iti ramane pregnant in piele,nari si in raza vizuala.
Ai inceput sa pierzi sirul secundelor,numarul zilelor, culoarea zorilor..dar ai castigat aroma diminetilor tarzii,simfonia muzicii ce-si intinde bratele ocrotitor..
Si visezi..si ce mai poti sa vezi..decat albastrul ispititor, copilul naiv si zambitor..ce sigur iti da forta sa infrunti orice rau pe viitor.
Si-a lasat o dara fierbinte in interior, si tresari, doar la gandul cutremurator, si iti urca pe sira spinarii,te devoreaza, totul devine ametitor..
Dar, totul e prea pur, perfect si complet..oniric..exista totusi si e uimitor, caci mai sti suflete, tu nu-ti doreai povesti in dormitor..nu traiai in virtualul lumilor,ci in realul propriilor tale halucinatii, si acum..nu mai vad scrum..desi frica e constanta,si pandeste in fiece moment,si clipa restanta..si ma incearca, imi seamana frica de intensitatea puritati emotiilor..ma ridica, ma coboara, si ma vor umple ..iar tu..o sa ma uiti,nu o sa mai fiu al tau dor..ci un simplu strain, un trecator.. prin al tau drum halucinant..si istovitor.. o faci prea usor,si totusi te grabesti prea mult sa ignori..si totul pentru o persoana..

..Calatorim in sens invers ..

Mintea joacă feste. Începe o poveste, ciudat e ca de abia acum începe, cînd sperăm sa ajung la sfarsitul ei. Si s-a întors toata lumea pe dos, si îmi doresc sa vad cerul gri si noaptea neagră, dar vad culori intense si multă dragoste.Un mare haos, poate încă o noapte. Poate e nevoie de mai mult. Sau dorm, nu, sigur dorm.Unde zboară gîndul cat de departe, cat de aproape ma poarta, si cum dispar, si cum toate ecranele difuze iau viaţa. E confuz, e ameţitor. E ca drogul, guşti o data , devi dependent. Puţin cate puţin ajungi sa renunţi la tot pentru dependenţa răvăşitoare. De fiecare data e o schimbare, poate mai buna, poate mai rea, iar nu-mi pasa. Si am uitat, ca ar fi trebuit sa fiu de gardă, sa tin urechile si ochii deschisi, dar cat sa-i mai tin, cat de atentă sa mai fiu, pentru ca m-a furat, si a închis usa repede sa nu se sperie. Am deschis ochii, inima,si caut sa regasesc ratiunea, dar am scris atat de mult despre iubire, încît e foarte răpitor, vine devasteaza,fura si apoi te lasă despuiată in mijlocul străzii. Furtuna, e aproape si o simt, curge prin vene si nu-mi va da pace. Voi uita sa merg, si voi începe sa plutesc. Si nu mai e dureros, e al naibii de frumos, caci de data aceasta, chiar daca va trece greu, voi fi tot eu,nu am uitat, nu am uitat ca fumul e ceaţa ce-mi cade pe ochi, nu am uitat ca perdeaua de praf poate fi suflata intr-o secundă. Sunt lucruri ce nu le mai înţeleg, de ce încercînd sa dispar, prind viata tot mai mult, de ce vrand sa te izolez, devi tot mai pregnant, de ce as vrea sa stiu ce se ascunde in spatele cortinei, cand jocul s-a terminat ? Si e mai apasat, e mai impregnat in mine ca niciodata. Intensitatea cu care loveste ma darama, si de-as vrea sa-i tin piept si m-ar da jos intr-o clipita.Sunt lucruri ce le impartim, si altele ce nu. Si totusi stiu ca esti tu, stiu ca esti acelasi tu, si acelasi joc il vom juca mereu, ardem intens, si se alege scrumul. Cenusa, cenusa din care ne reintoarcem. Si focul ce mistuie, il simt in obraji cum arde, cum se urca si coboara, cum fuge prin inima, si apoi se opreste sa-mi coloreze obrajii, am culori,viata si toate ma ard,e asa de fierbinte ca nici nu-mi dau seama ca ma topeste. Nici mintea nu mai vrea sa fie clara, nici limpezimea unui rau cristalin nu as mai vedea-o acum, pentru ca vreau, in soapte, in liniste,in noapte !Si nici macar nu stiu, nu stiu, nici ce simti, nici ce vrei, nici ce-ai vrut, dar nici nu mi-ai da cheia,pentru ca poate sipetele incuiate ar dezlega mistere ingrozitoare, si in orasul cu lumini, fantome s-ar dezlantuii, si ce nevoie sa ai de umbre miscatoare, cand demonii ne urmaresc in fiecare incercare ? Draci mici si ademenitori, pure tentatii in dormitor, care nu ma lasa sa zbor, ci ma forteaza sa ard in interior. Draci micuti si draguti,plecati va rog in al vostru iad inferior/ eu am de visat, de calatorit, de analizat, si sa ma consum infernal de rapid. Sa ard cu pasiune, sa-mi dau peste cap ideile.

Libertatea mea..

Oare se poate sa ingropi ceva atat de adanc incat sa nu-ti dai seama? Sa constientizezi asa de greu,sa invii de abia la un cuvant magic. Si revin la cata putere au cuvintele,spuse la timpul gresit,dar de fapt ce inseamna un timp gresit?Nu exista nici macar cel potrivit. Stam si privim in gol,cum lumea ne atinge in diferite ipostaze,cum ne coboara,sau ne ridica,stam ca niste umbre ce asteapta sa se ridice sub razele de soare. Inghetati si albi,statui,statui vii cautam sa materializam ceea ce ne dorim,ceea ce din dorinta devine nevoie. Si daca ai sti,ca fiecare pas si fiecare miscare iti este masurata de altcineva, si esti analizat,si pus sub straturi de cuvinte ce vor a darama intregul spirit sclipitor, si de fapt esti un om sau o fiinta asa de fragila, atat de sensibila si de casanta, incat nici nu realizezi cand te loveste si te darama. Nici un om nu este rece, dar toti suntem masti, nimeni nu cunoaste adevarata lui esenta, nici macar nu incercam, si toti suntem atat de diferiti,si totusi naivi si visatori,copii,imaturi. Caci toti avem o trasatura comuna, nevoia de libertate,o nevoie care s-a vrut dorinta, dar deja a devenit o nevoie agasanta,sufocanta. Lipsa de libertate o simtim cu totii,in fiecare zi,cand ne trezim si intram in rutina tulburatoare. Tabieturile,obiceiurile,trasaturile neschimbate ce ne definesc pe fiecare in parte, ne comunica nevoia de libertate. Eliberarea de catusele invizibile ale societatii in care traim. Caci suntem toti incatusati de cate o povara,o dorinta,sau o nevoie,un vis sau un tel utopic. Si intr-un final apoteotic rostim aceleasi cuvinte : Oare cand voi fi liber sa traiesc asa cum stiu si vreau? Nu te impiedica niciodata nimic. Simtul de libertate exista nativ,in fiecare din noi,tu decizi daca te incatusezi sau te eliberezi.Tu iti creezi libertatea,chiar si locul unde visezi sa ajungi,daca il hranesti,daca pur si simplu ochii mintii tale il vizualizeaza,chiar acolo instinctiv,inconjurat fie si de sute de griji si temeri,ti-ai creat propriul moment de libertate. Tu o definesti,ii dai culoare,e ca si destinul,care e stapanit de forte invizibile, de fapt e o linie lunga de obstacole,sau de bariere mentale prin care au trecut cei din spate,si urmeaza cei ce vin,percepute de tine a fi asa zisul curs al vietii,numit si destin. Dar asa cum fiecare isi construieste destinul si ceea ce urmeaza a avea,sau asteapta sa aiba, asa si libertatea exista constant, e doar un pic contorsionata de imaginea ochilor lumesti,de realitatea aceasta seaca. Trecem pe langa ea,pe langa cei ce se spune ca o au in fiecare secunda a zilei,dar ciudat e ca, libertatea ce si-o doresc ei,o au chiar cei ce-i privesc cu invidie. Si revenim la trasaturi de baza ale omului de rand: invidie,parsivenie,perversitate le avem,si culmea le stapanim asa de bine, le manipulam ca intr-un joc de papusi. Punem in scena o trasatura, si le alternam in realitate, ca sa atingem scopuri. Si noi..nu,noi nu mai suntem oameni..dar libertatea o ai.Peste tot exista un coltisor de libertate,intinde mana si o vei prinde, nu o scapa si profita de aceste momente rare si unice/ ..libertate o vad in mine, in tine, si toate mastile inconjuratoare.
Eu am libertatea,libertatea de a iubii, de a face ce doresc,de a te vedea langa mine cand am nevoie, de a nu-ti simtii lipsa care este o nevoie ce-mi hraneste imaginatia, de a fi langa mine cand adorm,de a-ti adulmeca mirosul parfumului,de a lasa visul sa ma patrunda pana ce il modelez asa cum isi doreste inima mea, de a simtii cum bratele tale sunt mereu peste mijlocul meu, de a-mi dorii,de a crea, caci sunt libera, cine ma poate oprii ? E libertatea mea.

Don't let it get to the core! :|

Exist, cu si fara tine. Respir,si asta se vede. Efectul drogului prelungit, halucinatia ca becul albastru danseaza in mijlocul tavanului, manerul ushii ce mi-a zambit pervers, capul meu ce se invarte, si imaginatia mea maxim crescuta n momentele astea,imi ofera adrenalina. Aici eu stapanesc finalul,si limita initiala. Dar aici,rad,dansez,plang,uit,iar a doua zi,sunt o alta persoana. Si s-a asezat masca, am devenit joviala, hazlie, orice sunet imi gadila urechile,provocand un alt sunet ce-mi paraseste gatul fara sa-mi dau seama.Totul este mai profund, dar totodata,nimic nu este la fel. Imi parasesc corpul,si ma plimb deasupra lor,si ma-nvart,dar sentimentul este mai intens, inima imi sare din piept, sangele curge si il aud, tamplele imi pulseaza, iar creierul amortit cere din ce in ce mai mult. As fi dependenta daca nu as fi puternica, as fi moarta daca nu as avea autocontrol, mi-as parasii si corpul si inima, as uita de ratiune, si de tot ce ma inconjoara, doar daca acele cateva momente pierdute in timp mi-ar da ce le cer. Ajung atunci sa vorbesc, cu mine, si stam amandoua de vorba, un pic,dar un pic de barfa, uite vezi.. nu mai vad,nu mai aud,totul ma poarta in exterior, pana si corpul meu ma respinge, imi provoaca dureri, si nu-mi da voie nici macar o secunda sa ma transfer in alta dimensiune. Ma urmaresc, ce? nu ti-as spune, dar nici nu as sti sa-ti raspund. Pentru ca nu stiu, singurul lucru prudent acum ar fi sa am o secunda sa respir, ar fi sa zic ca eu nu cedez, dar eu nu mai stiu cine sunt.Se spune ca cei mici sunt ca niste bureti absorb tot ce le este servit, dar eu ..nu mai am ce absorbii, m-au inghitit minciunile, si realitatea asta ma inghite si ma sterge pe zi ce trece mai mult. Si ma integrez in negrul absolut, si nici macar culori sau curcubee nu mai seman, ci doar le astept. Doua jumatati, exista doua jumatati de suflete asemanatoare,una mai buna,cealalta mai intunecata,si cand ele se intregesc, Soarele si Luna plang, marea devine purpurie, si sufletul meu se inalta la cer.Si e o batalie,una lunga si necastigata de nimeni. Caci nimeni nu va reactiona, iar stimulii vor fi nuli. Si eu voi ramane inerta.Oricat as avea eu nevoie de tine, tu nu ai avea nevoie de mine.Incomplet, acesta este cuvantul, vom fi doi incompleti,si ce daca, eu imi voi cerne praf de stele in ganduri, imi voi amortii in continuare gandurile, voi privii prin lentila moarta, si imi ruga ingerul sa ma pazeasca.Dar ingerul dispare incet in aerul care se propaga in linistea apasatoare. Si iti zic, ca ceatza apare si apoi dispare, si incet se transforma intr-o mare tulburare mentala. Comportament maniaco-depresiv, atingi culmile dureroase si apoi niste campuri magnetica si ademenitoare de fericire inconstanta si efemera. Dar totul se termina intr-o mare condensare de stari care nu au legatura una cu cealalta dar se leaga printr-un singur drog, si ala se numeste combinatie care ajuta creieru sa se inece mai rapid in uitare.

Fa-ma nepasatoare!

Cer si nor, praf si vînt, soare si pămînt. Negura, întuneric si pustiu. Doare, s-au ridicat in cercuri dense de praf,si s-au risipit in mîinile vîntului. A trecut prin mana nisipului timp. Si s-a decis. Ca durerea survenita in urma acestui gram de fericire pasata îmi va ajunge cat pentru o viata întreaga. Dar am nevoie de cuști, de porumbei albi sa zboare, de soare strălucitor, de raze călătoare. Am nevoie de zîmbete, de capcane răpitoare. Semăn prea mult a zidul acesta negru si gri in același timp. Devin din ce in ce mai dreapta,mai obtuza. Dar uit,las părți din mine in fiecare om,copiez părți din tine la fiecare pas.Dar nu mai pot. Devin confuza. Uit,si mie nu-mi place sa uit. Visele mele sus pe cer,sus in stele, au plecat si ele. Si ce mai rămîne,carapacea scoicii goala si seacă, pe care o apropii de ureche si auzi ecoul surd al valurilor ce se sparg de mal. Spuma rece ce se lasă acum grea pe nisipul uscat, pașii lor, pașii celor ce ti-au călcat nisipul,ce si-au lăsat urma pe malurile tale. Dar au luat cu ei, pana si carapacea scoicii goale,vor sa mai audă ecoul surd al valurilor ce se sparg de mal. Dar ce suntem noi ?Capcane vii ?Cavități goale ?Sec,dur.Îmi lipsesc momentele in care-mi lăsam gîndurile otrăvitoare departe de tine, si fugeam in tălpile goale nerăbdătoare sa ma încălzesc in bratele-ti primitoare. Si fiecare atingere tulbura liniștea pielii mele,si cu fiecare pas ce se adîncea in nisipul tau umed, ma simțeam din ce in ce mai ușoară, ma reîntorceam acasă.Dar acum acasă înseamna altceva, si de fiecare data e mai greu sa ma întorc, cu inima deschisa iti spun, am nevoie sa ma tragi ușor de mîneca, sa fiu trezita, sa fi mana ce ma ciupește ,caci ceva a adormit in mine. Si e partea cea mai frumoasa,partea care vibrează, ma face sa simt, sa aud, sa ma concentrez pana si la șuieratul fulgului nepăsător ! Cînd ma purtai ademenitor in largul inimii tale,cînd eram eu,tu si cîntecul tăcut , cand se măcina liniștea mintii mele, atunci atingeam apogeul inconștienței. Aud doua persoane in mine, dar amîndouă devin din ce in ce mai opace. Se transforma si mi-e frica. Abstractul acesta ma înfioară. Mi-e dor de tine ! Mi-e dor sa fiu ademenita, leagănă-ma pe tărîmul viselor pline de culoare. Da-mi un strop de raza de soare. Călește-mi inima, incendiază-o, dar reda-mi inconștiența zilelor de mîine. Fa-ma nepăsătoare.


Asculta mai multe audio Muzica

Cuvinte .. fara viata!

Stele cad fara rost .. le-am spus ca nu te mai intorci .. nu-mi pasa ca ma sting ushor asteptand.. doar lacrimi mi-ai lasat si un suflet pierdut sa-mi tina de urat !
Cuvinte crestate in suflet, cu durere. S-au stins acum, s-a sters. Desi noaptea nu ma lasa sa dorm, si am scris, pana am descarcat totul..pana am ajuns la epuizare.

Si acum scriu din nou, dar de data aceasta scriu in nestire, scriu pentru cea care nu mai sunt. Am un dor, dar e un dor asa de stins, voce nu mai are, un dor asa de indepartat, asa de estompat, incat nici nu il mai aud. Nici ecou nu mai are.

Zambesc, dar zambesc fals. Imi deschid ochii, imi las inima sa rationeze, ii dau voie sa simta. Ii rup lanturile si o eliberez. Sa faca ce vrea. Ce se mai poate intampla, in piept singuratatea deja s-a instalat, imuna sunt demult la tot ceea ce un om ar putea face sa-mi inlantuie la loc inima in lanturile irezistibile ale iluziilor mincinoase.

E racoare afara, e soare. Iubirile se nasc intr-o secunda. Mor in mai putin de o clipita. Permite-ti acum cat inca mai ai cum, caci apoi iti vei dorii lucruri mai imposibile, vei vrea sa atingi idealul si te va lovii groaznic realitatea cruda.

Fluturi, fiori. Perdele de culori lasate peste ochii dornici sa prinda viata. Magie de sentimente, calea viselor deschisa din nou. Calatoresc in pasi de dans in lumea viselor dulci. Nu ma voi mai intoarce pe acelasi drum. Ci voi continua sa visez, caci azi..totul este acoperit de fum. Dar ce fum, cum ma ademeneste, cum ma cuprinde de mijloc si ma invarte. Si ce senzatie, ce adrenalina. Cum imi reda energia, bucuria. Cum clipa incepe sa devina amintire. Ecranele sunt incarcate. Difuzie de sentimente, spectacolul a inceput.

Pacat. Se va sfarsi curand. Nu sunt din piatra. Dar nu imi permit sa pierd asta. Nu mai vreau sa ratacesc ca o naluca prin vise sfaramate. Nu mai vreau sa simt cutitul care-mi sfasie sufletul. Nu mai vreau sa-mi aduc aminte drumul. Chiar daca ma poarta cu pasi repezi inapoi la tine. Il voi sterge.

Eu, sunt persoana care mereu iti va urmarii evolutia, te voi sprijinii, te voi ajuta,iti voi recladii acolo unde totul se darama. Ruinele vor devenii castele feerice. Drumurile prapastioase vor fi alei pline de frunzele viu colorate. Dar nu-mi cere sa simt durere. Nu-mi cere sa vad compasiune. Nu ma forta sa patrund pe un drum intunecat. Nu pot. Sunt prea incarcata. Vreau sa fug de toata durerea din lume. E multa, si eu o simt in fiecare zi.
Nu iti imaginezi cat ma pot lupta cu demonii mei.
Nu, nu stim cine suntem. Nu ne cunoastem. Dar avem forta, si vom depasi asta.

Voi fi aceeasi eu, iar si iar.La nesfarsit si mereu. Nu exista timp. Nu avem margini,limite. Doar ecoul va ramane in spate. El va fi martor, caci am nevoie de unul, care sa ma trezeasca uneori. Caci eu dorm si visez in permanenta. Asa sunt conceputa, sa gasesc o poveste in orice. Sa visez, sa culeg visele nespuse. O singura poveste in schimb, va ramane legata de mine intotdeauna. Voi imbatranii, si am sa le-o spun si lor, celor ce vor veni. Cei care ma vor intreba cine esti, le voi spune cel mai frumos inger din Rai.Cel cu care am creat un taram magic intangibil. Vei fi amintirea mea calda. Si prin ochii mei de te vei privii, vei vedea, ca mereu orice as face, vei fi umbra mea, ecoul mintii mele nelinistite.

Caci te voi pastra ca fiind o parte din mine. Partea care-o urasc cel mai mult si o doresc intens,in acelasi timp, partea care m-a intregit, si datorita careia am explorat fiecare inch din aceasta lume incredibila si halucinanta. Partea fara de care nu am sa mai pot continua daca o voi pierde. Dar chiar si asa, tu ai format o parte din mine.Te voi pastra…


..m-am gandit..reflectia ta o sa o port mereu cu mine, in oglinda iti voi zambi, si iti voi spune ca azi va fi o zi perfecta. Si voi merge pe strada, si totul va fi vesel si va zambi alaturi de mine. Ma voi certa cu tine in continuare..pentru ca cine va mai fi acolo sa-mi sopteasca ca trebuie sa mai faci ceva, sau sa ma stimuleze, daca nu tu, tu..personalitatea mea dubla, vocea mea interioara.. Nu voi accepta ca intr-o lume atat de bolnava si de ciudata sa te stingi, nu te voi lasa sa dispari iar. Nu, tu vei ramane cu mine, ne vom juca, vom visa, vom crea, peste munti si mari vom trece.

..Tarziu..prea tarziu..

Timpul.. ce are de-a face timpul cu lacrimile ? Cu șiroaiele de doruri înghițite de sughițuri pline de lacrimi .. ce are timpul cu refuzurile?Ce are timpul cu tristețea care se naște in inima celui rănit? Ce are de-a face cu ploaia ce curge liniștită într-o seara de vara călduroasă? Inima, rațiunea, ce au ele in comun? De ce cinci minute furate pot reprezenta schimbarea tuturor principiilor,ideilor,viselor..de ce o oarecare apropiere creează prăpastii uriașe? Cum poți să stai asa indolent, cum poți fi piatra și nu simți? Cum se poate ca vulcanul să erupă și pe tine să nu te afecteze? Pentru ca suntem morți, jumătate morți, bucuroși ca avem lumina zilei de mîine, dar ce se va întîmpla cînd încercăm sa luptam cu restul ființei noastre întunecate..cum vom găsi calea corecta, cum vom putea diferenția binele de rău?Cum să facem tot din nimic, cînd suntem jumătate morți. Dar chiar și asa, sunt împăcată, e okay, asa cum este totul. Pot să ma bucur de fiecare picătură a ploii ce-mi atinge pielea, pot sa simt cum mi se întețește pulsul inimii, pot să visez noaptea, și să zîmbesc dimineața. Sa am diferite motive pentru care zîmbetul meu se naște iar și iar. Si pot sa fac reclama la Colgate o zi întreagă și să nu am un motiv anume, pot să urăsc, sa iubesc, dar o fac pentru ca eu sunt vie. Pot sa alunec pe tărîmul tău, sa ma tîrăsc înapoi in al meu, să-mi alternez pereți de realitate cu zile de idealuri utopice. Si totuși sunt om, si nu cer nimic in plus de la viata aceasta decît tot ceea ce-mi poate oferii.Nu știu totuși dacă as vrea, as putea, in schimb n-as ști daca m-ar mulțumii voința, dacă ea mi-ar da acordul. Dar cum putem sa trăim dacă nu am încercat?Cum am putea sa nu vedem ce este in fata noastră dacă nici măcar nu am încercat? Cum poți sa spui ca iți place dacă nici măcar nu ai gustat? Nu e al tău. Si intervine rațiunea,judeca. Completam spatiile goale si in final reiese ca totul e gol. Valul a trecut, furtuna s-a liniștit. Si continuam. Liniștite trec clipele, se întrepătrund una cu cealaltă,alcătuiesc un tipar ușor,simplu de urmat si de întreținut. Dar unde este scînteia si vîlvătaia de care avem nevoie să condimentam totul? Si cum as fi putut sa ma declar mulțumită cu ce vad si gust acum, dacă in trecut n-as fi gustat plăceri mai mari? Cum să-mi găsesc pacea si liniștea interioara, daca nu as fi trecut prin tot..In schimb, niciodată nu suntem la final, mereu vor fi lucruri/situații/împrejurări necunoscute, iar noi le vom explora..ne vom agata de ele ca si cum nimic înainte nu a existat. Iar viata este o călătorie continua, prin lume,printre stimuli, printre străini, situații. Suntem exploratori, descoperim, învățăm. Noul ne face sa adulmecam, sa ne dorim sa acumulam mai mult, fara limite. Sa se ridice perdelele, sa cînte inimile, la unison. Sa picam din cer, sa ne amintim. Sau nu, life goes on. Si totuși, cand cortina cade, oare as putea sa-mi controlez curiozitatea de a nu-mi dorii sa fiu după ea? As putea sa-mi calc in picioare sentimentele?Da,am făcut-o deja. Ochii grăiesc, iubesc, strălucesc. In schimb nimic nu va mai fi la fel. Totul va fi incomplet, caci îmi voi dorii.. sa ajung la capătul călătoriei, voi vrea sa vad sfîrșitul..Exploratorul din mine isi va da acceptul, la final..cel inexistent.Lasa-l sa cînte, sa vorbească, sa curgă. Lasa-l sa se vadă, da-i viata, si cursul si-l va stabilii singur. Lasa-l sa-si aleagă calea, sa faca greșeli, sa crească. Așteaptă, îngăduie-ți sa respiri, sa plîngi, sa-ți tragi sufletul. Fi tare.Planifica ziua de mîine, sau nu, lasa-l sa curgă..timpul sa fuga. El va ști cînd să se oprească. A trecut prin milenii, a curs fără amestecul tău, nimic nu-l va stăpînii acum.

Oameni.....ei..si ..noi

Un om foarte ciudat trecu pe strada si se uita la mine, ma intreba : Tu ? Cu un semn de intrebare in ochi, cu spranceana arcuita si cu privirea goala si plina de repros. I-am raspuns : Eu ! cu aceeasi expresie ca a lui, doar ca mai pronuntata, incercand sa-l imit, ma bufneste rasul, nu am putut ramane serioasa, in situatia de fata. Eu ! Da , trecand pe langa el, si analizand scena din fata mea, nu eram eu protagonista, era ea, o ea importanta pentru un el, si a fost totusi asa de real ca m-a oprit cateva secunde, si am incercat sa-mi explic, EU ? Ce ? Am facut ceva, iar ! Da ma stiam vinovata, eu ! Scena nu mi-era straina, si totusi in secundele acelea poate as fi castigat jumatate de metru si as fi ajuns la destinatie mai devreme, poate cainele din fata mea nu ar fi fost calcat de masina, poate nu as fi avut timp sa ma gandesc ca am anumite greseli repetitive, ca sunt om, ca oricine in viata are ceva de ascuns. Dar cateva secunde acelea mi-au fost furate si eu le-am lasat sa mi se ia, pentru ca in panoul blocat si papusa marioneta ce devenisem simteam ca totul s-a derulat prin fata mea si au inceput sa mi se perinde ultimele actiuni unde sigur am facut ceva gresit, sau am ranit vreo persoana. Si uite cum sentimentul de vinovatie m-a cuprins, m-a determinat sa-mi las acele cateva secunde sa se piarda, desi poate as fi putut castiga la loto .

O femeie m-a privit, m-a masurat de sus pana jos, si-a dat acordul cu privire la aspectul meu, am urmarit in acelasi timp reactia fetei ei, a ochilor ei ce au dat tonul de acord, ca totul este in regula, nu si-a dat seama ca in acelasi timp, eu ii priveam fata ei, si ca ceea ce se citea destul de clar pe ea eu chiar observ, in schimb cu nonsalanta s-a intors si a pufnit, a plecat in momentul in care ni s-au incrucisat parerile ochilor –a mea dezacord – a ei rusine si iritare- ! Alte cateva secunde pierdute pe marginea observarii mecanismelor mimicii si mintii umane, da,eu ma pierd in fata emotiilor umane, traiesc din ele si mereu incerc cate una noua, si totusi as fi putut castiga la loto, in loc sa stau si sa analizez o femeie ce isi micsoreaza ochii cand incearca sa-mi detecteze defectul pantalonilor, sau bucata de piele ce a zarit-o prin crapatura bluzei.

Un copil, mi-a zambit, si s-a indepartat, nu a pierdut timp, nu s-a oprit, ci doar a zambit si a fugit, acest copil il admir, e inocent si pur, va traii dezamagiri pe parcurs, dar azi, a reusit mie sa-mi faca ziua mai buna. El mi-a daruit inapoi toate secundele pierdute,si mi-a dat un motiv sa zbor. Un lucru neinsemnat, un zambet si am plutit.

Ce ushor de multumit suntem, ce fragili si casanti,gingasi si firavi, in fata sentimentelor,bucuriilor cotidiene. Furam din timp, iar el fura din noi.

PS : Totul e un pamflet si trebuie tratat ca atare,ca si restul scrierilor acestui blog.

O planseta lipsita de culoare!

Gust din viata, gustam din savorile ce ne sunt servite, înghițim in sec,adulmecam si gustam, mii si milioane de reacții se declanșează de la singur stimulent, o feerie de culori si senzații cutremurătoare încep sa se descarce in mintea noastră. Se învîrt precum caruselul, dansează si lansează mii de rachetele in creștetul capului. Încerc să ma conectez la inner me, dar e greu si dificil, pentru ca ma cotropesc multe sentimente diferite. Creierul meu are loc sa le alterneze pe toate, dar nu pot face eu fata, pentru ca ele vin pe rînd,dar ma prind descoperita,ma ataca cu mii de încercări,ma doboară brusc,le simt ca avalanșe,mini-avalanșe,scurte si șocante. Dar le gust, si de fiecare data cînd se retrag, ca un reflux,îmi lasă o noua imagine pe vîrful limbii pentru a o putea digera preț de cîteva secunde, iar apoi rapid, fulminant ma ataca o cu totul alta vraja miraculoasa de emoții si sentimente,probabil îngropate. Milioane de ecrane separate se formează in fata ochilor mei, si le privesc pe fiecare in parte, ma simt de parca as avea o minte tehnologica care trăiește in doua realități, a mea si timpul real. Fiecare din ele pătrund și in realitatea umana, dar in cea ireala, umanul nu poate pătrunde, caci este mai dificil, nu au atribute speciale, supranaturale, sunt simple interacțiuni ale omului din mine care încearcă să-și atingă centrul ireal,ceea ce formează o bariera,in acelasi timp creîndu-mi si mie o încărcătură imensa, care se descarca ca fulgerul, simt cum urca un flux de adrenalina, dar in acelasi timp privesc si celalalte imagini ce-mi distrag senzația primara, si ma poarta înspre abandon total. As vrea sa abandonez, sa-mi las mintea sa trăiască, sa-i dau voie sa ma transporte in lumea culorilor si senzațiilor. Si stele nu se mai aprind, si ochii s-au stins, n-ai avea ce sa mai iei, caci lumea mea e in palma ta. Si te-ai dus, te-ai stins, de intuneric te-ai lasat atins. Lumina .. liniste.. s-a deschis.. o raza de soare a patruns, si in acest univers o floare a inflorit. Bzz ..Bzz..Soneria..aia ciudata, nu vrea sa taca, si ma intorc in vis..ma intorc.. plonjez inapoi..in mintea-mi incinsa de idei, una dupa alta,valuri curg,valuri spumoase,furtunoase,ravasitoare.Te pictez in diferite si mii de ipostaze posibile,imaginare, si vine o vremea cand toate se scurg asemenea paletelor de acuarela de pe panza prost pictata, caci tu nu sti sa ramai, ci doar sa fugi, sa uiti, sa indepartezi..si apoi sa vrei sa sti de ce dupa ploaie umbrele au disparut.

Foc!

Foc,imi trece prin inima,prin vene,foc,si nimic altceva. Imi patrunde in celulele sangelui si le incendiaza pe fiecare in parte, transformandu-le in parti agitate si imposibil de stins. Foc si para.Se sting asa cum vin, carbuni incinsi, cenusa acum. Si eu credeam ca orizontul se deschide,dar se prabuseste in capul meu, si totul redevine roz, si nu un rosu sangeriu,amestecat cu albastrul intunecat ce ador sa-l privesc cand apune soarele.Si a mai trecut o zi, inca o noapte de vis, si m-am apropiat inca putin de paradis. Sunt la usa raiului, bat si se deschide. Diamante si rubine.. ce sunt ele decat niste roci pretioase, supraevaluate,intr-o lume superficiala,si lipsita de afectiune. Asta vad acolo, lumini puternice, aure radiante, ingeri buni. Prefer iadul, ii prefer caldura, greselile, tentatiile , demonii. Unde nu totul e asa de perfect, unde miroase a incins in aer, unde toropeala caldurii te darama, unde culoarea mea preferata domneste. Acolo unde minciunile si meschinaria sunt la ele acasa. Unde nu sunt considerate rebuturi,defecte. Sti iadul a fost creat sa compenseze perfectiunea raiului, sau..din lipsa oamenilor de a atinge starea perfecta, s-a creat domeniul defectuos.Mi-e dor, dar ce atata dor, nu vreau sa imi mai fie dor. Doar vreau sa se duca si atat. Vara a inceput, orizonturi noi se deschid, lumea roieste in jurul meu, iar eu nu sunt in stare sa observ asta, dar cum sa o observ cand in permanenta mintea mea misuna aiurea. Cum sa-i observ privirea inflacarata, cand eu snt prea ocupata sa ma uit dupa ‘ papusei ’ si probabil nici nu ma uit doar admir, si visez , si uite asa mai trece o zi dupa alta, si uite ma mai amestec in ciudatul sentiment al uitarii, sau doar cuplez realitatea din mine cu realitatea adevarata. Dar ciudat sau nu, cred ca tot ce am nevoie acum sunt scantei, daca le am, am si uitat. Brusc voi fi alta persoana, decat cea care am fost pana nu de curand. E greu sti, sa vrei, si sa ineci in uitare ceea ce ti-ai dorit ca focul de arzator si patrunzator. Si totusi oameni suntem,biscutiti mancam.Nu mai este o povara atat de grea de purtat pe umerii mei goliti de vointa, dar totusi, inca imi mananca din concentrare, si ma fura. S-a desvarsit intr-un final, a devenit pura dorinta,irealizabila, caci de data aceasta nu se mai materializeaza sub nici o forma.Si cum ziceam, a inceput realitatea timpului meu interior sa se cupleze cu cea a adevaratei realitati, ce insistam sa o ignor. Ii dadeam cu piciorul si nu sesizam ca de fapt imi pun piedici singura. Mentale, dar am impresia ca aceste capcane sunt mult mai dificil de stapanit,avand in vedere ca mi le puneam singura, cum as fi putut sa ma lupt cu mine, daca nu privind adanc,si realizand cateva lucruri de sine statatoare ca acestea. Si ciudat, e ca vad in altcineva, aceeasi lupta ireala pentru aceleasi nimicuri, si mi se pare o smulgere de vointa si efort inutila. De ce personalitatile aidoma mie, nu se opresc la momentul sugerat ?De ce insistam sa ne aruncam ca niste iresponsabili in vartejul care ni-l declansam noi, de ce ignoram semnele evidente, de ce nu ne punem pe noi pe primul loc si apoi pe ceilalti ?De ce devenim asa de neglijenti cu ceea ce ne doream ante-perioada-dorinte-nestavilite-ale-sufletului-sclipitor ?Da,are si parti frumoase,toata aceasta poveste croita pe marginea catorva momente de maxima placere oferite intr-o doara,dar nu sunt suficiente cat sa inlocuiasca tot ce inainte exista, si apoi pierzi. Dar cum mintea-dornica-de-cunoastere-entuziasmata-maximum isi uita si isi arde principiile, incepem sa ne bazam pe instincte esentiale, primare. Supravietuim mancand timpul,sufletul,inteligenta,viata altora, numai ca sa ne construim vieti-ce-mereu-nu-sunt-suficient-de-bune.